versuri
Copac, te creşti din tine încă liber,cât stelele de ramul tău stau prinse
să-ţi cânte înălţărilor..., te vrei în umbre
o boltă trecătoare, lesne păstorind
credința sinelui în crise coborâri...!
Nu eşti copacul pentru alţii slugă...!
Te-ntorci în cer, din lunge rătăciri,
în ruginiu, cu - vânt al serilor din vise
și-n zbor de păsări albe peste vechi tărâm,
petreci cu-vântu-n frunze ruginite,
austra-nflăcărare- a inimii sporind,
izvorul tău în vreri, de clipe tâlhărindu-l...!
Când ştii c-ai fost un idol la plăceri,
iar cei scăpați de-a ta robie-ți umblă
sfinţiți cu-al florilor de rai balsam,
mai arzi, tu, rug crescut din primăveri,
pe calea sevei întru înflorire,
în nou păcat, cu har de-nmugurire...!
Și știi să creşti vânjos în prea- înalt,
să înfrunzeşti bogat, incendiat de flori,
la alt altar să arzi în el, de sărbătoare,
prea plin de sevă liber..., în păcat
rămâi neclătinat şi neîncovoiat iubirii...
De vremi ucigătoare, aspre, ne-ntomnat...!
Copacul ars în tine, biciuit de ploi,
adamic în păcat, cu vrerile în umbre,
în văl de raze re-nverzeşti curat...!
Nu eşti copacul plâns, în el trecut,
uscat de ani, în rugii de pe hat,
cât ţii cuvântu-n rug şi veşniciei pat
și-o arcă infinită, mării de turcoaz…!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu