(part.25 - fragment din romanul în lucru)
În zilele călduroase, învățătorul Teodorescu îi lăsa pe copii să iasă afară-n curte. Se așezau cu toții sub nucul cel mare și gros din spatele școlii. Se puneau în cerc, unde era umbra mai groasă, chicotind veseli și bucurându-se de vremea însorită. Dascălul se așeza întotdeauna în mijloc. Ținea cartea deschisă cu ambele mâini, privindu-i cu drag pe copiii din jurul lui. Vântul adia ușor, abia atingând frunzele nucului care tânjeau după puțină răcoare. Învățătorul își dregea glasul, apoi începea să le citească câteva rânduri. Se oprea și se uita din nou la copii cu acea duioșie pe care doar un părinte o poate avea în priviri, apoi îi dădea cartea Măriucăi. Fata citea și ea, iar Teodorescu o asculta atent, fără să o întrerupă, savurându-i dulceața glasului. După ce isprăvea câteva rânduri, îi dădea cartea celui de lângă ea, care continua.Soarele își arunca neabătut razele calde deasupra satului, iar liniștea era întreruptă doar de cotcodăcitul vreunei găini care-și anunța victorioasă oul lăsat în cuibarul cel moale. Vocea celui care citea și respirațiile liniștite ale celor zece copii din curtea din spatele școlii îi aduceau dascălului o stare de mulțumire și de bine, care-l făcea să zâmbească. Din când în când, Teodorescu îi corecta pe cei ce citeau anevoios sau silabiseau, punându-i să repete cuvintele. Când povestea se termina, îi punea pe fiecare să povestească ce au reținut. Șuștăru’, bunul lui prieten insista să-l însoare c-o verișoară de-a sa, rămasă văduvă după ce i s-a prăpădit bărbatu-n război, însă Teodorescu încă o jelea pe Frieda, soția lui. A iubit-o cum n-a iubit niciodată pe nimeni, iar după moartea ei și-a jurat că nu va mai iubi nicicând o altă femeie și nici nu se va mai însura niciodată.
Vocea cristalină a Măriucăi l-a trezit din visare, fetei i-a venit rândul la citit. „Basmele” lui Petre Ispirescu le plăceau tuturor, însă Măriuca citea cel mai bine dintre toți copiii. Teodorescu o privea cu duioșie pe Măriuca, admirându-i ochii limpezi și verzi și roșeața obrajilor. Părul negru îi era prins în două cozi împletite ce-i cădeau pe umeri peste cămașa albă din in. Dascălul și-ar fi dorit să se poată ocupa de educația fetei, s-o ajute să devină învățătoare sau mai mult, să studieze la Universitate în Cluj sau chiar la București. Ar trebui să stea de vorbă cu Manole, tatăl fetei despre asta, mai ales că el s-a oferit să se apuce de reparatul pereților școlii. Mai mult ca sigur că omul n-ar fi avut nimic împotrivă ca fiica lui să devină învățătoare, sau...
„Măriucăăăăă!” s-a auzit o voce sfioasă de femeie înaintând în curtea școlii. „Tu, Măriucă, tu...” Teodorescu și-a ridicat mirat ochii și s-a uitat în spatele lui ca s-o vadă pe Lenuța, mama fetei, suflând greu din cauza efortului și a căldurii. Femeia nu mai avea mult până să nască, iar broboanele de sudoare ce-i împodobeau fruntea arătau c-a urcat destul de greu dealul până să ajungă la școală.
Măriuca a lăsat cartea jos și s-a înroșit, apoi a privit-o surprinsă pe mama ei parcă vrând s-o-ntrebe ce caută acolo. Femeia, respirând anevoios, a continuat: „Hai acas’ tu Măriucă! O zâs ticu-to s-o lași dracu’ de ea școală și să vii pe hotar la sapă!” Apoi, văzându-l pe dascăl, a coborât rușinată privirea și i-a șoptit ca s-audă doar el: „Chiar așa o zâs... Omu’ ăsta al meu nu mai știe de vorbă bună, Dom’ Învățător! I-am zâs să lese fata-n pace, la școală, să-nvețe carte, dar el parc-o turbat și...” apoi a tăcut brusc, ca și cum ar fi spus un mare secret. A continuat să privească-n jos, în timp ce toți cei adunați în curte se uitau la ea curioși. Măriuca s-a ridicat sfioasă-n picioare și s-a dus lângă mama ei, rugându-l din priviri pe învățător să-i dea voie să plece. Teodorescu i-a zâmbit și a înclinat din cap că poate să se ducă. Fata a prins-o de mână pe Lenuța și i-a mulțumit dascălului pentru lecție, apoi au plecat amândouă. Teodorescu le-a urmărit cu privirea până ce au ieșit pe uliță, după care le-a făcut semn copiilor să se-ntoarcă la carte, la citit.
Manole își aștepta muierea și fiica în vârful dealului, cu sapele pe un umăr și cu desaga cu de-ale gurii pe celălalt umăr. În mână ținea plosca cu apă rece, iar din când în când o ducea la gură și își umezea buzele. Când și-a văzut muierea și fiica apărând după colț, a strigat la ele să grăbească pasul, „că ne-apucă aniaza acilea!” Apoi a început să bată nervos cu piciorul în pământul uscat și să tragă cu sete din țigară. Curând ele au ajuns în dreptul lui. Măriuca i-a zâmbit, însă el a pufăit, fără să vrea să se uite la ea. A pornit, grăbind pasul și mormăind o înjurătură. Măriuca a strigat după el: „Ticuleeee, așteaptă-ne!”, însă Manole s-a făcut că nu o aude continuându-și drumul.
Mai avea doar câțiva metri de săpat, când a început să simtă niște junghiuri și înțepături prin burtă. S-a oprit, a tras aer în piept și l-a privit pe Manole care stătea tolănit în iarbă la capătul rândului. A scos un suspin, iar Măriuca, din spatele ei, a lăsat sapa din mâini și a făcut câțiva pași spre mama ei: „Țî rău, tu, mică?” a întrebat-o ea speriată. Lenuța a vrut să-i zâmbească, însă pe fața ei a apărut doar o grimasă și un schimonosit de durere. A continuat să sape, ca să termine rândul, apoi fata a venit lângă ea s-o ajute. Și-a sărutat mama pe creștetul capului și a rugat-o să se ducă să stea puțin întinsă la umbră.
Abia după ce a dus până la capăt ce-a mai rămas de săpat din rândul ei și al mamei sale, Măriuca s-a oprit și s-a șters cu mâneca de transpirație pe frunte. L-a privit pe tatăl sau care a ațipit la umbra unui păducel, apoi s-a uitat înspre Lenuța care ședea ghemuită, nu departe de el, pe un petec de iarbă. Fata, îngrijorată, s-a dus și s-a așezat lângă mama ei. A prins-o protectoare de după umeri. Au stat așa minute în șir, fără să-și spună vreun cuvânt, iar în liniștea după amiezii se auzeau doar respirațiile lor, sforăitul ușor al bărbatului și cântecul cosașilor care țopăiau nestingeriți în iarba de pe margine.
Într-un târziu Manole a deschis ochii, s-a ridicat în fund, și-a privit muierea și a pufnit în râs, zicându-i că „Doară nu te-or luat durerile facerii?” Măriuca s-a uitat urât la tatăl ei, dojenindu-l din priviri. Bărbatul a rânjit, i-a evitat privirea și a început să adune lucrurile bombănind furios că se va duce acasă pentru că l-a bătut destul soarele-n cap. Apoi s-a uitat spre Lenuța, însă femeia stătea cu privirea-n pământ și cu mâinile pe abdomenul rotund. Măriuca s-a ridicat în picioare și cu o voce blajină i-a zis să se ducă, că ele vor veni mai încet. Manole a privit-o încurcat, neștiind ce să facă și ce să-i spună. Fata s-a așezat din nou lângă mama ei fără să-i mai spună niciun cuvânt tatălui și a început să-i vorbească încet. Bărbatul le-a mai privit câteva minute pe cele două, însă văzând că niciuna nu-l bagă-n seamă, a scuipat nervos și a început să bombăne și să se-ndepărteze.
Abia când silueta lui Manole s-a văzut coborând pe la jumătatea dealului, Măriuca și-a ajutat mama să se ridice și să pășească încovoiată de durere. Lenuța a-ncercat să-i zâmbească, însă a reușit doar o strâmbătură și un icnet surd de durere. „Hai, Măriucă, să merem, că ne-așteaptă ticu-to!”, a-ngânat ea. „I-o și foame, săracu’...” Fata s-a oprit și și-a privit mama cu atâta dragoste și duioșie încât a simțit că-i dau lacrimile.
S-au îndepărtat amândouă, mamă și fiică, pășind încet și cu grijă, ținându-se de braț, în timp ce soarele asfințea obosit în spatele dealului...
(VA URMA)
GLOSSAR:
să lese – să lase (de la verbul a lăsa);
aniaza – amiaza (regionalism);
cosaș - nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor, care scot un țârâit asemănător cu fășâitul coasei
(part.24 - fragment din romanul în lucru)
Au plecat amândoi, în ciuda soarelui dogoritor care usca totul în jur. Manole se ștergea de transpirație cu mâneca de la cămașă, iar Măriuca a luat-o înaintea tatălui ei, urcând grăbită dealul, fără să-i pese de căldura sufocantă.
Anica, bătrâna a plecat dis-de-dimineață După Deal, cu Nana Vergină și cu Iuliuț să-i ajute la prășit cucuruzul. Pe la prânz s-au așezat la umbra unor sălcii, să mănânce și să hodinească. Anica n-a vrut să mănânce, s-a plâns că o doare rău capul și că se simte ostenită tare, pesemne din cauza căldurii. A băut o gură de apă, a închis ochii, rezemându-se cu spatele de trunchiul unei sălcii și a ațipit. Iuliuț și Nana Vergină au continuat să mănânce și să vorbească-n șoaptă ca să n-o trezească pe vecina lor. După ce au terminat de prânzit, s-au întins unul lângă celălalt să se odihnească. Bărbatul a adormit de-a binelea, iar Nana Vergină moțăia liniștită la umbra sălciilor. Razele soarelui ardeau fără milă tot ce-ntâlneau în calea lor, iar zăpușeala tot mai greu de suportat a trezit-o pe Anica. Fruntea ei era inundată de picuri grei de sudoare care i se prelingeau pe tâmple în jos până spre bărbie, apoi se risipeau în aerul fierbinte. A întins mâna după plosca cu apă așezată nu departe de ea, însă n-a apucat s-o ia. A scos un suspin lung, însoțit de un tremurat, apoi s-a clătinat dintr-o dată și s-a prăbușit în iarba înaltă. Iuliuț a deschis speriat ochii. S-a ridicat în capul oaselor și s-a uitat neputincios la Anica cum se-ngălbenește dintr-odată și cum dă din mâini, căutând să-și îndese aerul în plămâni cu palmele. A icnit scurt, iar Nana Vergină s-a ridicat și a ajuns lângă bătrână. ,,No, ce ai Nan-Anică?", a-ntrebat-o femeia îngrozită văzând-o că nu mai poate respira.
A prins-o în brațe când Nan-Anica a-nceput să horcăie apoi i-a făcut semn lui Iuliuț să vină lângă ea. Bărbatul, năucit s-a aplecat s-o sprijine pe bătrână, fără să poată scoate niciun cuvânt. „Io fug în sat, că moare Anica!” i-a strigat Nana Vergină lui Iuliuț, grăbindu-se s-ajungă în celălalt capăt al hotarului.
Iuliuț stătea sprijint în coada sapei, uitându-se nedumerit la trupul fără viață al bătrânei care zăcea rezemat de trunchiul unei sălcii. Măriuca a venit în grabă, pe marginea hotarului, să nu calce tulpinile fragede de cucuruz. S-a oprit, văzându-și bunica întinsă pe jos, apoi s-a uitat înspre tatăl ei. Manole a apărut în urmă, călcând apăsat pe pământul uscat și fierbinte și suflând greu din cauza efortului. Bărbatul și-a dat jos colopul și s-a șters de transpirație cu palma. S-a aplecat asupra mamei lui și i-a luat pulsul de la încheietura mâinii. A învățat asta pe front, de la un brancardier. Măriuca-l privea nedumerită, cu sufletul la gură, fără să-și poată stăpâni lacrimile mari care i-au inundat ochii. Iuliuț își frământa pălăria-n mâini, ștergându-și din când în când broboanele de sudoare de pe frunte. „Îi moartă!” a rostit calm Manole, iar vocea lui a pleznit ca un bici în liniștea după amiezii arzătoare de vară. Fata a suspinat, iar în piept a simțit un nod mare și greu. Ar fi vrut să izbucnească-n plâns și să cadă-n genunchi sub soarele nemilos care-i ardea pielea. Iuliuț a tușit scurt, apoi și-a făcut, smerit, cruce. „Dumniezo s-o ierte...”, a murmurat el, apoi s-a uitat spre Manole.
Acesta a rânjit sau poate doar i s-a părut, apoi s-a așezat în fund pe pământul fierbinte. S-a scotocit în buzunarele de la chimir și a scos o tabacheră lucioasă. A deschis-o, iar de dinăuntru a luat o foiță și câteva firicele de tutun. Și-a răsucit meticulos o țigară, apoi s-a uitat către Iuliuț, ca și cum doar atunci l-ar fi văzut acolo. „Dă, bă, Iuliuțe, o ghiufă!”i-a zis el. Bărbatul a făcut semn din umeri că n-are, iar Manole a dat din mână a lehamite. A scos din același buzunar o bucată rotundă de sticlă pe care le-a arătat-o celor doi. „Asta-i o lentilă!” a declarat plin de importanță. „O am din război, de la un ofițer neamț...” A smuls câteva fire de iarbă uscate și le-a frecat în palmă, apoi a pus lentila deasupra lor astfel încât razele soarelui săbată direct pe centrul ei. În câteva clipe firele au început să fumege, iar Manole și-a aprins tacticos țigara. A tras cu sete primele fumuri în piept, iar Măriuca s-a apropiat de el și a-ndrăznit să-și întrebe tatăl ce vor face. „Apăi m-oi duce-n sat să viu c-o căruță s-o ducem...”, a zis el după ce a stat puțin pe gânduri. Apoi, după ce a mai tras câteva fumuri, a aruncat chiștocul și s-a ridicat în picioare. „Iuliuțe, tu mai stai, rogu-te, pân ce mă-ntorn...” a rostit, privind undeva-n zare. Apoi s-a aplecat asupra moartei și i-a închis ochii cu degetele lui noduroase. Și-a făcut repede o cruce și s-a-ndepărtat, cu Măriuca urmându-l îndeaproape. Când a ajuns în capătul hotarului, a strigat către Iuliuț: „Pune un țol pe ea, să nu să puie muștele!”
S-au grăbit s-o îngroape pe Anica în cea de-a treia zi, în același mormânt în care-și dormea somnul de veci Tetea Ghiuțu. Au făcut-o repede, pentru ca trupul moartei să nu miroasă din cauza căldurilor prea mari, iar la înmormântare au venit doar câțiva vecini și rudele mai apropiate...
(VA URMA)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu