cronici
Deliciile masochismului
Poezia lui Nicolae Silade din iubirea nu bate la ușã e ca un pahar cu apã care, trecut prin fața ochilor, nu-ți deformeazã într-un mod de nerecunoscut imaginile din jur. E limpede, directã, jinduitoare. De dragoste, cred cã n-are rost sã insist, doar reiese și din titlul cãrții.
Cu racorduri la ce se scrie în prezent, Silade pãstreazã puternice pulsiuni romantice pe valul sexualitãții. Se observã din frazare, din raportarea la iubita care e și nu e, fiind salvat de la vetustețe de sinceritatea patosului aluvionar: „am alergat ca un nebun dupã tine te-am urmãrit/ pas cu pas clipã de clipã așa cum destinul ne urmãrește/ pe amândoi am umblat în limbã dupã tine cu limba scoasã/ am umblat ca un câine pe urmele stãpânului sãu/ și m-am vãzut deasupra ta și m-am vãzut la picioarele/ tale într-o mare dragoste mare și am avut fantezii sexuale/ cum nimeni niciodatã n-a avut și ți-am vãzut sânii goi/ și fesele tari și pulpele goale și dãruitã total te-am vãzut” (26).
Amorezul se vrea încorporat în cea pe care o iubește, nu zâmbiți prea mult și șmecherește pe sub mustațã!, acceptând subjugarea personalitãții cu plãcere masochistã - „înnebunește-mã sunã-mã cicãlește-mã/ trimite-mi la miezul nopții mesaje trezește-mã/ din somn din visare vorbește-mi întruna și ceartã-mã/ aruncã în mine cu orice apuci lovește-mã unde mã doare mai tare/ nu știu bucurie mai mare decât atunci când mã suni/ nici veste mai bunã ca un mesaj de la tine/ streseazã-mã umilește-mã înrobește-mã chiar/ scoate limba la mine înjurã-mã-n fațã/ ia-mi volanul din mânã treci tu la volan/ ia-mi cheile mașinii și vilei ia-mi maul averea ia-mi tot/ și viața și sunã-mã ceartã-mã înșealã-mã iar/ chiar cu prietenii mei de pahar/ omoarã-mã cu zile/ dar nu mã ignora” (16).
Cuprinzând 160 de poezii, dintre care jumãtate sonete, iubirea nu bate la ușã e prima parte a unui ciclu, bãnuiesc, cu intenții totalizatoare în materie de „corason”.
Vertijul în care te cuprinde volumul, patetic și cotropitor, incumbã și o senzație de prea mult dintr-o datã. Accentuarea autocontrolului, mãcar o țârã, n-ar strica acestui poet nãscut, nu fãcut. El dã uneori impresia cã e condus de cuvinte, nu cã-l ascultã ele.
Alexandru PETRIA
Nicolae Silade, iubirea nu bate la ușã, Timișoara, Editura Brumar, 2013
Iubirea: primul şi ultimul port
Marea poezie a lumii dezbate despre dragoste şi lumină, viaţă şi moarte, prea-plin sufletesc şi singurătate. Dar, în opinia multor poeţi contemporani, acele zile – când menestrelii cântau la luna e le altre stelle – s-au dus, iar noi, cei de azi, trebuie să medităm pe ruinele unei vieţi, ale unei planete în plin proces de descompunere moral-spirituală. În aceste condiţii, pentru puţinii poeţi rămaşi, iubirea este ultimul port în care ne putem arunca ancora supravieţuirii. A vieţii salvate şi conservate. Întotdeauna poeţii adevăraţi ai lumii au fost tineri – fără vârstă – rătăcind printre cuvinte, pierduţi şi ascunşi în pulpanele timpului. Aşa pare a fi şi Nicolae Silade, în iubirea nu bate la uşă, BrumaR 2013.
O poezie pură aduce în scenă, inerent, chestiunea tristeţii. Poetul este un mandarin al melancoliei – titlu al lui Eugen Simion despre A.E. Baconski – profesor de singurătate. Iar un profesor nu doar predă, ci profesează el însuşi materia care constituie specialitatea lui: mi-a mai rămas tristeţea această grea moştenire/ lăsată mie de dragostea mea într-o noapte târzie…
La ţărmul singurătăţii. Singur ca luna. Imperiala însingurare
Aşadar, meseria de bază a poetului îndrăgostit e singurătatea: când ţi se face dor de mine să ştii că sunt/ un prea însingurat; …ador surâsul tău/ care şterge lacrimă după lacrimă singurătatea nopţii; şi ce e mai trist: să te trezeşti singur ca boschetarul/ după o doză nocturnă de aurolac să te trezeşti singur lângă/ mormintele ostaşilor sovietici… singur la răsăritul soarelui singur la amiază şi seara/ şi noaptea şi în toate zilele singur să te trezeşti singur…; că nu eşti aici când singurătatea se întunecă şi se/ răceşte şi se adânceşte…; … numai trupul meu stă pironit aici ancorat/ ca o navă abandonată la ţărmul singurătăţii numai sufletul/ meu plin de doruri…; şi iubirea s-a dus şi ea cum se duce zăpada în martie/ şi singurătatea a năvălit peste mine din nou/ cum năvăleşte peste diguri un potop de ape; nu ştiu dacă o zi de singurătate e o zi pierdută sau o zi/ câştigată dar când număr zilele singurătăţii mele nu lipseşte/ niciuna şi singur ca luna când norii o despart de lume/ învăţ singurătatea…
Singurătatea are legile ei, raţiunile de a fi – înţelepciunea sa proprie: …dar în/ înţelepciunea singurătăţii mele ştiu bine că// în marile iubiri/ nu-i loc nici de uitare nici de amintiri; … şi singurătatea asta în care/ intru ca într-o cetate pe care nu o mai asediază nimeni… şi tristeţea înflorind/ la ferestre întunecându-le întunecându-mă şi tristeţea/ şi singurătatea doar ale mele de-acum…// şi singurătatea şi tristeţea vor trece/ numai iubirea dansând goală pe mesele împăraţilor nu; mai bine dă-mi singurătatea ta mai bine vindecătoarea/ înălţătoarea imperiala însingurare a celui care/ iubeşte deopotrivă totul urăşte deopotrivă toate…
În poliloghia lumii, afonă, nu polifonică, plină de false glosolalii, poetul îndrăgostit vorbeşte limba inimii, iar pe harta iubirii, cea cu multe pete albe – hic sunt leones – el navighează nonşalant şi brevilocvent, monologând sub zăpezi sau sub clarul de lună: de dragul tău am învăţat toate limbile pământului/ şi ţi-am spus în toate limbile pământului te iubesc/ dar numai în limba inimii ţi-am vorbit totdeauna şi numai în limba inimii ne-am înţeles// ţi-am cutreierat continentele oceanele mările/ am învăţat pe de rost harta trupului tău/ mereu gata pentru o nouă călătorie/ în adâncurile sufletului am rătăcit mereu; buzele tale nu vor mai avea culoare pielea ta nu va mai fi/ un continent neexplorat…
Sunt cazuri când tristeţea post factum se transformă în metafizică iar paradisul într-un şirag de infernuri discutabile, în care iubirea devine pe zi ce trece crepusculară: atotprezentă atotiubitoare strălucitoare înrobitoare de femei şi bărbaţi/ dădeai lecţii de iubire celor care te iubeau/ le storceai inimile le înălţai sufletele le suceai minţile/ până când toţi sfârşeau într-un zâmbet.
Dragostea pasională produce ieşirea în spaţiu şi scoaterea din timp a protagoniştilor, procurând o senzaţie de înveşnicire: De ce să laşi iubirea să se şteargă/ Să se dizolve în acide clipe?/ Când poţi să te întinzi, lejer, în iarbă/ Şi veşnicia-n noi să se-nfiripe; faţă de timpul care într-o zi te va lua cu el/ sau pe mine mă va lua de lângă tine. În iubire, Istoria se suprapune cu Victoria, îndrăgostiţii – îşi închipuie că – refac din temelii universul, iar dragostea lor face epocă re-scriind istoria lumii: pentru că vii în sfârşit cu un nou început/ şi vii când timpul pleacă din ore din secunde/…//te voi numi victoria şi vom reface lumea/ vom scrie noi istoria.
Însuşi timpul iubirii se numără altfel decât în zile şi ore, săptămâni şi luni: cât de relativ e timpul la orele cinci dimineaţa la orele cinci/ simt cum începe să mă iubească viaţa…; Mereu e prea târziu şi prea devreme/ Să fii iubit la fel precum iubeşti/ E prea mult timp în prea puţina vreme/ S-aştepţi iubirea şi să n-o-ntâlneşti; de ce luni marţi miercuri joi vineri sâmbătă duminică/ şi nu angela maria eliza mirela ana irina cristina…; Iubirea mea ea ca un tigru care/ Cutreieră pădurile flămând/ Şi altceva nu vede, doar mâncare/ În prada lui, în faţă alergând; mă-nsoţea după ore o-nsoţeam după timp/ pe străzile din al cincilea anotimp…
Fiorul pierderii şi al depărtării. Frumuseţea cărnii
Motivul romantic al icoanei: Icoană-ntr-un altar s-o pui/ la închinat… interferă, transcende şi poezia modernă, e drept că mai mult parodic-ilustrativ, icoana devenind profană: Să te pictez, icoană, să te cânt/ Să te sculptez mereu, să te-nmulţesc/ Din miile de clone pe pământ/ Să-ntemeiez regatul îngeresc; Că peste răni , balsam, se înfiripă/ Icoana ta, de îndulcit privirea; poate ar fi trebuit să recunosc că te vreau/ femeie la pat nu icoană de închinat; Nu ţi-am cerut nici bogăţii, nici faimă/ Ci doar iubire şi înţelepciune,/ Iar tu mi-ai dat o inimă ce-ngaimă/ Doar numele femeii fără nume.
Între frumuseţea cărnii şi iubirea văzută ca o biserică de gheaţă se desfăşoară, se desfată polimorfismele dragostei trupeşti spiritualizate: Că frumuseţea cărnii azi îmi pare/ De timp, de veşnicie mai presus; rămâi peste noapte în hotelul de gheaţă/ pe paturi de gheaţă între pereţi de gheaţă/ să vezi ce fierbinte e dragostea să vezi ce fierbinte/ inima ta topind totul în jur; iarna e iubita mea din copilărie copilăria mea îngheţată/ pe valea begheiului … Iarna dragostei aminteşte poetului iernile copilăriei cu stele, colinde, mersul cu capra şi Moş Gerilă – Crăciunul copilăriei noastre comuniste.
Iar anotimpul iubirii se suprapune peste cel al poeziei: iarna e satul din copilărie îngropat în zăpadă în clinchet de zurgălăi/ e ceata de colindători cu steaua şi neaua scârţâind sub bocanci/ e sania trasă de cai aburind şi pârtia de pe dealul begheiului/ copiii care-l urcă şi coboară şi rămân copii/…/ iarna e anotimpul de graţie e al nouălea cer/ din care vin să te colind lerui ler…; apoi vom pleca prin ninsoarea inversă vom ninge spre cer/ ca doi fulgi care urcă spre noi începuturi// şi iarăşi vom ninge cum ninge acum/ cu albe începuturi pe un sfârşit de drum.
Aşteptarea, pierderea şi regăsirea succesivă a iubirii, cuplate cu icoana/ imaginea iubirii sunt motive specific eminesciene: Iubirea nu e oarbă, cum zic unii/ Cum poate eşti tentat să îţi imagini/ Ea vede peste marginile lumii/ Şi dincolo de ale vremii margini/…/ Şi doar icoana ta în ochi mi-o suie/ Ca numai ei privirea-mi să se-nchine.
În iubire, poetul e şi prinţ şi cerşetor, în regatul iubirii el e regele care posedă prinţesa: Că peste noapte devenisem rege/ Ca să rămân iubirii cerşetor.
Descoperim în acest volum ecouri din Esenin, Shakespeare – sonete – Baudelaire: Iar de cobor în lumea ta măruntă/ În cafenea, pe lângă mateloţi,/ Nu pot, în tinereţea mea căruntă/ Să înţeleg de ce te dai la toţi.
Femeia căzută e prinsă de poet ca musculiţa în chihlimbar, la fel cum o face şi autorul Albatrosului rănit în cele două muze ale sale, Muza bolnavă şi Muza venală.
Mai descoperim apoi, chiar destul de vagi, ecouri din Bacovia sau Arghezi – vezi poemele de la pag. 60 şi 126, dar şi din marea poezie a lumii, poetul nostru fiind fan Elytis, Montale: Mai plină de mistere ca Egeea,/ Decât Olimpul mult mai înălţată,/ Tu pentru mine nu eşti doar femeia/ Ci timpul tot şi veşnicia toată.
Literele numelui tău. Inima în hârtie
De la iubirea – dar simplu – şi uneori simplu exprimată: Iubirea e un dar, cel mai ales/ Ea leagă suflete şi inimi leagă/ Şi prin puterea sa, de ne-nţeles/ Ea ţine împreună viaţa-ntreagă – se ajunge cu timpul la iubirea-halima postmodernă: şi nu-s împăcat câtă vreme lipseşti cum lipseşte firul/ unei poveşti cum lipseşte personajul central din poveste; …mi-a dat imbold spre litere spre literele numelui tău; fă-mi plăcerea/ şi lasă-te în cele mai frumoase cuvinte şi lasă-te pe umărul meu/ când ţi-e greu…
În acest fel, poetul Nicolae Silade e pe cale să omologheze un stil aparte în sonetul contemporan, cum face orice poet autentic. Cum curentul filosofic al transformismului modern se confundă cu evoluţionismul, tot aşa există un transformism al dragostei, care însă presupune legea entropiei, degenerarea ei fizică şi morală: Pe fila albă când mi-aşez stiloul/ Şi chipul tău se trece-n poezie,/ Cerneala zugrăveşte doar cavoul/ În care îmi îngrop iubirea vie; în ziua aceea am îmbătrânit. chipul meu nu mai era al meu/ inima mea nu mai avea inimă. drum fără drum. paşi fără întoarcere; şi lumea aceea cea mai frumoasă dintre lumi/ s-a dus în lumea celor duşi din lume/ iar frumuseţea unei mari iubiri/ în cele mai frumoase amintiri; oriunde ai fi oricine în noaptea asta mă simt luminat/ şi luminez ca un înger în visul virginei şi aş vrea să te luminez/ şi pe tine oriunde ai fi…
În iubire ignorarea de către persoana iubită e mai mare pedeapsă ca moartea: Şi nu pot să te ştiu în altă parte/ Şi nu-s întreg când tu eşti partea mea/ Iar viaţa dacă seamănă a moarte/ Eu şi în moarte te voi căuta; înnebuneşte-mă sună-mă cicăleşte-mă/ trimite-mi la miezul nopţii mesaje trezeşte-mă/ din somn din visare vorbeşte-mi întruna şi ceartă-mă…/… ia-mi tot şi viaţa şi sună-mă ceartă-mă înşeală-mă iar/ chiar cu prietenii mei de pahar// omoară-mă cu zile/ dar nu mă ignora.
Prin demersul cotidian al poetului, trupul iubitei cel căzut în vis intră în istoria literaturii: că trupul ei a încremenit în cuvintele mele/ la adăpost de orice vitregie a timpului.
Armatele iubirii mărşăluiesc pe platoul înalt al intermundiilor, falie temporală între real-ireal, invincibilă: nu-i de ajuns că mi-ai ocupat viaţa cu armatele tale/ de atracţii irezistibile nu-i de ajuns că ai instaurat dictatura/ în sufletul meu centrul de comandă în gândirea mea…
Iar frumuseţea iubitei,… criminală, devine o calamitate de nivel cosmic, inamicul public numărul unu: ţie ţi-ar trebui nişte operaţii estetice care să facă din/ frumuseţea ta ucigătoare o frumuseţe cât de cât normală/…/ pentru ca privire tale să nu mă mai străpungă/ ca nişte raze laser ţi-ar trebui un orb…
Ciclul etern al iubirii se desfăşoară între o venire – o plecare – o întoarcere, seamănă cu circuitul apei în natură, iar apariţiile ei fulgurante, meteorice: Nu vreau să pleci, iar asta ţi-o voi spune/ Chiar de rămâi în timpul ce-a rămas:/ O să te caut, orbecăind prin lume,/ Ca să te am şi-n cel din urmă ceas; Ştiam c-ai să revii, dar îmi doream/ Să te-ntâlnesc din nou în paradis/ Iar visul era unul, să te am/ În împlinirea singurului vis; şi ieşi din îmbrăţişare ca şi cum ai ieşi dintr-o încăpere/ în care ai uitat ceva important şi revii şi uiţi să mai pleci/ şi intri în îmbrăţişare din nou ca şi cum ai intra/ într-un palat în care tu eşti regina şi tot tu curtezanele.
Inima poetului, cel veşnic cu capu-n nori, prinsă în mrejele dragostei, se înveleşte în poezie ca-ntr-un cort, o mantie şi o mantisă: Mi-e capu-n nori şi mintea mi-e în ceaţă/ Dar inima, -nvelită în hârtie,/ Când rimele şi ritmul o răsfaţă/ Se dăruie, şi peste veacuri, ţie.
Viaţa trece, omul se trece, vremea lacrimii atinge puterea iubirii, dar de învins n-o învinge nimeni… Ea este primul şi ultimul port: mergi pe stradă alături de mine ca şi cum/ acesta ar fi primul şi ultimul drum.
Materia cărţii e împărţită în două: pe partea stângă, numerotate cu cifre romane – de la I la LXXVIII – există câte-un sonet în stil clasic, ritmat şi rimat, jucăuş şi tandru, conţinând obligatoriu o strofă strălucitoare:
Iubirea mea e ca un tigru care/ Cutreieră pădurile flămând/ Şi altceva nu vede, doar mâncare,/În prada lui, în faţă alergând; Să-mi desfăşor iubirea mai departe/ Fără oprelişti puse în auz/ Cum, dacă plouă, cerurile-s sparte/ Tot mai ţâşneşte apă în havuz; Îţi intuiesc un zâmbet, un sărut/ Şi ca un orb tot născocesc imagini/ Ca nevăzutul să îl fac văzut/ La marginea iubirii fără margini; Mă-ntreb de ce-ai venit, de ce-ai rămas/ În viaţa mea ce nu te mai încape/ Că inima îmi bate ca un ceas/ Din care vor secundele să scape.
În partea dreaptă, numerotate de la a la z şi de la 1 la 53 întâlnim poeme moderne – spre postmodern – grave, solemne, meditative. Iar printre ele, presărate ca mărgăritarele pe-o cărare care ar şerpui pe malul unei ape, câteva poeme antologice: vrednice a fi cuprinse în orice antologie de poezie modernă sau contemporană; cele de la paginile 21, 23, 33, 39, 41, 87, 93, 119, 135, 139, 143. Dar nu numai ele. Mai cu seamă că această culegere este doar prima parte a unei culegeri…
Remus V. GIORGIONI
Nicolae Silade, iubirea nu bate la uşă, partea întâi, BrumaR, 2013
Nicolae Silade, iubirea nu bate la uşă, partea întâi, BrumaR, 2013
Profil
despre
- Nicolae Silade
- Lugoj, Timiş, Romania
- Este fondatorul şi directorul ziarului Actualitatea, fondatorul şi directorul revistei Actualitatea literară. A publicat în: reviste literare din România, Austria, Franța, Germania, Spania, Serbia, Israel, Canada, SUA. Volume apărute: * Visul în lucru, Litera, Bucureşti, 1979; * Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994; * Mergere înainte, Lugojpress, 1997; * eternelia, Marineasa, Timişoara, 2006; * iubirea nu bate la uşă (I), BrumaR, Timişoara, 2013; * iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, Timişoara, 2016; * miniepistole, Grinta, Cluj-Napoca, 2017; * miniepistole, ediția a doua, Grinta, Cluj-Napoca, 2019; * calea victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019; * La guérison d'illusions et autres guérisons, Editura Stellamaris, Franța, 2020; * [despre], Editura BrumaR, Timişoara, 2020; * everest, Editura BrumaR, Timişoara, 2020; Poezii traduse în: engleză, franceză, germană, spaniolă, maghiară și ebraică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu