POEMELE BINECUVÂNTATEI LUMINI
cronică Teodor Dume, Temnița de sub rană, Editura PIM, Iași, 2017
Chiar din poezia inaugurală, Teodor Dume își mărturisește natura suferinței sale: la maladie d’amoure, o boală de care nu se moare, îndeobște, dar nici nu te lasă să trăiești în pace. Pentru că iubirea e insidioasă, „doare tăcut”, „e ca un fum de țigară/ intră în haină și sub piele/ vrei să iubești / îți ții respirația / și atingi / foamea începe să urle / îți sfâșii sentimentele și bei / bei / te îmbeți de iubire // și nimic...// te-nchizi în propria-ți rană / și taci...” (Temnița de sub rană).
Solidar cu singurătatea, poetul s-a obișnuit cu ea, sunt de nedespărțit, o poartă pretutindeni, o îmbracă în fiecare dimineață și ea îi învăluie umbra și merg la plimbare, sub privirile complice ale cuiva de sus care decupează „un petec de cer”(Haina de schimb). Nu e ceva neobișnuit ca poetul să-și poarte cu el singurătatea.
Teodor Dume este un poet modern, preocupat de propriile viziuni stranii: el observă cum: „lucrurile trec prin mine / ca apa dintr-un val pornit / să invadeze malul” – și își încheie poemele cu unul sau două versuri concluzive care, de cele mai multe ori constituie și cheia întregului discurs liric: „alături un câmp deschis / așteaptă înțelepciuea” (Imitație). Autorul a renunțat în poemele sale la majuscule, la semne de punctuație, la folosirea excesivă a metaforelor și epitetizării, versurile sunt caracterizate de o economie a mijloacelor de expresie, dar urmează firul ideilor. În unele din poezii, există chiar viziuni apocaliptice: „cresc umbre șopârle și pești piranha / carnea supurează / îngerii plâng / peste cruci / cerul rupt în bucăți / văduvit de lumină și zbor / miroase a hoit / durerea înghite totul / până și imaginea în care / am trăit” (Apocalipsa ca un vin spumant). Și concluzia dezlegătoare de sensuri: „lăcomia e ca un vin spumant / spală setea și schimbă traiectorii”.
Deși într-un titlu spune: Eu, doar un nume...” – poetul e conștient de puterea fascinatorie a acestui nume care e în stare, nici mai mult, nici mai puțin, decât să desăvârșească infinitul. Și cine se poate lăuda că poate să facă acest lucru? „între o pată de soare și / una de umbră / desăvârșesc infinitul / mă tem însă că-ntr-o zi / Dumnezeu va uita de mine...// doar soarele cuibărit în clopotnița din sat / își va aminti cine am fost”.
Splendidă probă de smerenie și măreție!
În poezia „Nebunul, un trecător anonim” – poetul induce ideea că trecătorii anonimi sunt virtual nebuni și că umblă pe stradă, fără să se deosebească de ceilalți, sub privirile, la fel de anonime și indiferente ale celorlalți inconștienți.
Poezia lui Teodor Dume are substanță, miez, esență și doar, în câteva cuvinte, redă o lume care învie sub ochii
noștri. Dar mai ales, ne face părtași și ne introduce în această lume stranie (sau normală?) pentru ochii noștri care văd straniu, ori privesc fără să vadă, dacă nu e cineva să ne atragă atenția.
Poetul ne arată „Cealaltă față a lui Dumnezeu” – viziune probată pe propria piele: „lumina vibra ca o durere / din mine țâșneau firimituri de umbre / creșteau tot mai mult / ca în poveste / doar crucea crestată în palmă / îmi mai justifică existența / de atunci mă urc în clopotniță / de trei ori pe zi / și îl strig pe Dumnezeu”. Aceeași clopotniță unde s-a cuibărit soarele într-o altă poezie.
Poemele sunt, tablouri în mișcare, frânturi de vitraliu dintr-o viață spirituală intensă, implicită, în care autorul are parte de haruri speciale, mai cu seamă de harul de a vedea și auzi, ceea ce alții nu văd și nu aud. De pildă, nașterea unei noi zile, e văzută de poet, cu totul aparte: „se face noapte și zi toate deodată / în anotimpul în care / locuiește Dumnezeu / liniște / lumina picură peste roua pitită / în urma nopții / și cum parcă nu-i de ajuns / măreția lunii subțiază orizontul / până când / în creștetul ierbii / se pitește soarele transformat / în zbor de păsări // și uite așa se mai naște o zi” (Și uite așa...)
Într-un alt poem, autorul subliniază ideea că, oricât de multe întâmplări și lucruri am înghesui în noi, tot atâtea goluri vom avea în suflet. Un paradox. De altfel, poetul este conștient de darul de a percepe altfel existența și tot ce se petrece în jur: „aud dimineața un cor de păsări / cu aripile frânte / sau poate / noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în așteptarea umbrelor // cine altul decât mine aude / durerea cum trece / prin lumină ca / un fulger / rostogolindu-se sub zid / în căutarea a ceea ce am fost // tăcut ca o umbră / nelocuită de nimeni / mă afund în mine și aștept // cine altul...” (Cine altul...)
Aplecat către mișcările și vocile sinelui și ecoul acestora, poetul simte schimbări și nașteri de stări necunoscute, care sperie și zdruncină liniștea, astfel încât, el spune: „aș vrea să redevin ceea ce am fost” (Să nu mă întrebi de unde vin). Cel mai mult îl neliniștește pe om faptul că nu știe totul despre sine. Sunt lucruri care ne depășesc suportabilitatea. Poezia „Templu” – dezvăluie această atavică spaimă: „corpul meu e un templu în care intru / dimineața la amiază și seara / pentru dezvelirea sufletului / această golire e un ritual și / îl practic în spațiul în care / doar iubirea coboară / o dată cu lacrima lui Dumnezeu”
În această ipostază, poetul se lasă în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere: „nici nu-mi pasă de celelalte lucruri / atâta timp cât primesc binecuvântarea / fie și pentru câteva clipe / încetez să mai fiu ce am fost / durerea se transformă în liniște / îmi împreunez palmele / să pot vorbi cu Dumnezeu apoi / mă plimb prin universul din mine / pentru că / fiecare bătaie de inimă e o poartă/ prin care trece viața spre o altă viață // în momentul de față / sunt o secvență sau orice altă mișcare / prin care trec dintr-un anotimp într-altul / spre un loc unde oamenii pleacă mereu” (Templu).
Experiențe covârșitoare care dau naștere la creații aidoma. Orice cuvânt e important și devine emblematic.
Cartea aceasta e un bilanț provizoriu pe care poetul îl face din când în când, ca să știe cum stă. Uneori se instituie o stare de urgență, pe care, depășind-o, el o ia de la capăt, cu fărâmele amintirii șiroindu-i pe trup, care, totuși, l-au spălat și curățat de gânduri negre. Dar și, ajutându-l să se desprindă fără grimase de cel care a fost, trecând insidios în cel care a rămas, ca-n entropia luminii, dintr-o stare în cealaltă, rămânând aceeași esență.
Viziuni fabuloase, unele aproape șocante: „cerul crapă de lacrimi”; „cerul văduvit de zboruri / zădărnicește lumina”; ș.a.
Oricât s-ar afla poetul de preocupat de propriile stări, nu poate să nu privească în jur, la ce se întâmplă, în calitate de locuitor al cetății. Un fel de absurd cotidian care-ți macină existența și te împiedică să vezi și lucrurile plăcute de lângă tine: „la ora de știri se anunță calamități / îngheț la minus 18 grade / un om dispare sub gheața de pe Criș / patru morți pe DN 1/ un miting de protest neautorizat / invadează palatul Cotroceni / președintele se chircește / printre manifestanți și / strigă la opoziție / dezghețul neputinței / urnește ura / durerea / se deșiră ca un ghem / 44 de răniți într-un incendiu din București / îl caută pe Dumnezeu // cerul crapă de lacrimi // războiul neputinței continuă / ura înaintează ca un pârjol / frica se aciuiește în tranșeele / mult prea strâmte ale indiferenței // Dumnezeu se uită pieziș / oamenii nu mai sunt ceia ce au fost // ce timpuri, Doamne! / în mine ochiul tău caută înțelepciunea” (o zi din România).
Ca și Solomon în Sfintele Scripturi, Teodor Dume nu râvnește la bogății nenumărate, ci doar la un strop de înțelepciune, care-l poate face fericit. Înțelepciunea este adevărata bogăție. Ca și imaginea celui care a fost și pe care o caută necontenit în cel care este. Dar și, în mod paradoxal, dorința de a-și căuta o altă identitate: „îmi trec chipul prin piatra / spălată de val / și mâine / o să-mi iau o altă identitate” (De împrumut).
Raportarea permanentă la Dumnezeu este o dimensiune covârșitoare a poetului Teodor Dume, aproape în fiecare poezie, apare Dumnezeu într-un chip sau altul, de cele mai multe ori, comunicarea colocvială este vie, dinamică, alteori, ruga copilului se înalță către Tatăl său: „e târziu, Doamne! / ține-mă pe genunchi în seara asta!” (Ca între Tată și Fiu).
Un alt personaj care apare frecvent în lirica lui Teodor Dume este moartea pe care poetul învață s-o îmblânzească și adeseori îi place s-o păcălească: „ceea ce nu știe moartea despre mine / e partea pe care dorm / nu întotdeauna aceeași / de altfel a devenit o plăcere/ să păcălesc moartea” (Partea din care lipsesc).
Clopotul e, de asemenea un element de construcție lirică, apărând frecvent, fie sub forma dangătului, fie a clopotului în sine.
Poetul spune la un moment dat: „dacă aș putea să uit / m-aș reîntoarce în mine / ca dintr-o așteptare // și toate lucrurile ar deveni utile...” (Culoarea fluturelui, toamna...)
Neputința de a uita este apanajul poetului: lucruri, chipuri, senzații, stări. Impregnate în memorie, ele devin imagini poetice. Lumina și întunericul, au de asemeni, un rol covârșitor, depinde doar de ce parte se agață omul; de frânghia de întuneric sau de sârma de lumină: „e noapte între ani / un păianjen se cațără / pe întunericul din mine / strâng între palme lacrimi / și ultimul sărut / apoi / îl strig pe Dumnezeu // dincolo și dincoace de mine / respiră o altă lume” (Dincolo de sfârșitul adâncului). Dar lumina e văzută de poet astfel: „dinspre răsărit se eliberează lumina / ca o jertfă...” (Starea de independență).
Despre sine, și lumea construită de el în vers, autorul spune: „nu știu dacă sunt fericit sau trist // locuiesc printre anotimpuri și / uneori desdenez inimi / pe chipurile de icoane / (...) // în jurul meu un gol / și multă tristețe // poate că doar eu voi locui / în lumea aceasta / în care / nu va mai fi niciun mâine...” (Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine).
Despre universul creat de poet pentru sine, în care colindă cunoscuți și necunoscuți, Teodor Dume scrie: „am o stare care nu-mi aparține / mă strâng ușor în universul din mine / și-mi imaginez o lume în care / oamenii să se plimbe / prin mine / să-i mângâi să-i simt / și-n cele din urmă / să le îmbrac tristețea cu iubire // în adâncul meu e frig / noaptea abundă de umbre / pe asfalt multe inscripții / e un fel de atentat la liniște / nu mi-e frică / fac schimb de priviri și / merg mai departe // spațiul dintre noi e un fel de oftat // într-o zi cineva o să umple / golul acesta și o să mă bucur/ pentru că oamenii / intră în amintirea celorlalți / lăsând o poveste...” (Un fel de atentat).
Ploaia, frigul, înghețul, sunt și ele complice cu stările omului: „am ochii unui condamnat // mă târăsc prin culoare / și nu pot / să repir prea mult / dincolo de liniile trasate / sub lut / se topesc durerile / în alte anotimpuri / nimic nu pare să fie ce a fost / doar un dangăt de clopot / împlinește ruga // cineva se plimbă prin mine / și tace // ...e doar septembrie” (Septembrie).
Toate acestea induc o stare de singurătate: „sunt mult mai mult decât / o moarte / în pântecul tău / singurătatea inventează oameni / și multe alte lucruri despre care / nu o să afli niciodată...// și asta se întâmplă de două ori // (când lumina intră în scorbura nopții și / invers)” (Viața, între două răsărituri).
Cel puțin curioasă este reflectarea eului în ochii poetului: „de la o vreme mă privesc / ca pe un lucru uitat în podul casei / (nici nu știam că există / și că-l moștenesc de la tata) / țin ochii larg deschiși cât să / încapă Dumnezeu / discreția / sentimentele și iubirea / a tot ce am cunoscut îndeajuns // astă seară am impresia / că cineva se uită la mine / ca la icoana agățată pe întunericul / de sub grinda unde bunica / își ascundea tristețile / implorându-l pe Dumnezeu să o ierte / de tot ce a făcut și nu a făcut // miroase a busuioc uscat / e multă liniște în oftatul nopții / căldura îmi despică amintirile / una câte una / mă privesc apoi / cobor într-un timp fără atingeri // îmi place să cred că Dumnezeu / îmi îngăduie lucrul acesta / pentru ca și mâine să-mi pot aminti / de cei plecați...// știu că mă vor întreba de ce / nu o fac mai des / cel puțin la capătul săptămânii când / clopotele crapă liniștea din sat // privesc în jos și nu spun nimic” (Undeva între mine și tristețea lucrurilor).
Ceea ce face poetul nu e altceva decât că deschide poarta lumii din sine și-i invită pe oameni să pătrundă în universul construit cu atâta migală. Unii dau buzna, năvălind pur și simplu. Alții se codesc și puțini stau la rând cuviincios. E o modalitate de a intra în comuniune, de a pătrunde în lumea creatorului, în lumea compusă de el, nu în viața reală.
Pentru poet, Iubirea este „supremația supremă a tot ceea ce sunt” – așa cum declară în titlul unei poezii: „în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt / tăcerea crește ca un aluat / îmi unesc palmele și-mi cer iertare / pentru cei care n-au iubit niciodată și / pentru oamenii desprinși de Dumnezeu // aș putea să dispar pur și simplu / dar las gândurile să pulseze în / lumina interioară a suferinței / și asta pentru că / supremația / a tot ceea ce sunt este iubirea” (Iubirea, supremația supremă a tot ceea ce sunt).
Autorul îi atribuie lui Dumnezeu Tatăl însușiri antropomorfice: Dumnezeu privește-ngândurat; Dumnezeu pare să fie plecat; Dumnezeu se uită pieziș; Dumnezeu a adormit în rugăciune; „când m-am trezit Dumnezeu mă privea în / ochi”; „o umbră aproape netedă/ lunecă pe talpa lui Dumnezeu”;”un Dumnezeu care clipește des”;și altele.
Se pare că ora predilectă a poetului este undeva „între noapte și zi”, la „răsăritul ce / se închină cerului / pentru o nouă zi”; dimineața se hrănește cu „ultimele respirații ale nopții”; ceasul „când lumina intră în scorbura nopții și invers”; iar poetul se simte, nu o dată prins, între noapte și zi: „ca și când aș fi o perdea / între noapte și zi”; lucrurile se petrec „dimineața / mult prea devreme”; în timp ce „noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în așteptarea umbrelor”; „liniște / lumina picură peste roua pitită / în urma nopții”;”se face noapte și zi toate deodată / în anotimpul în care / locuiește Dumnezeu”; „fiecare zi / e o punte înspre o altă/ zi”;
Un ceas incert, neașteptat, un ceas care poate dura doar o clipită, un sfârșit de întuneric și o naștere de lumină, care dezvăluie mai mult decât ascunde, un miracol continuu, la care asistăm fără să băgăm de seamă. Doar ochiul poetului, micit pe linia orizontului, îl percepe.
În toate, există un gol care adeseori ia forma lui Dumnezeu, numai de El umplut: „golul din suflet / mă rupe în două / o parte mi-o acopăr cu lumina / risipită printre oameni / iar cealaltă o voi da pământului / în care Dumnezeu a sădit în taină / răspunsul celor plecați” (În dimineața asta am plâns).
Pentru poet, umbra este „ispita / tuturor întâmplărilor” (Între timp și umbră).
Iar despre moștenirea părinților, autorul spune: „nu știu dacă amprentele / tatălui meu / sunt puncte pe / o linie continuă sau / un timp între mine și Dumnezeu // în orice situație sunt un duplicat /și mă delimitez de identitatea celuilalt” (Situație). În orice caz, a fi un duplicat și a dori să te delimitezi de modelul din care ai purces, este dorința fiecăruia, în felul acesta, dobândind proprietăți și caracteristici proprii.
Caracteristic pentru acest poet este situarea mereu între: „Între El, Dumnezeu și timp”; „între el și celelalte lucruri”;”între cele două ticăituri de ceas”; între două anotimpuri, între noapte și zi, dar există și situația când se află „viața și moartea într-o singură clipă”; „între tine și Dumnezeu”; „să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii”;și altele.
Delimitarea spațială are totuși loc, în unele cazuri: „la capăt de anotimp / se odihnește tata” (secvență, viața și moartea într-o singură clipă); „mă trezesc cu același gând/ pe partea dintre răsărit”. Nici timpul nu stă la locul lui: „timpul sare / din noapte în zi”; până când, într-un poem anunță sentențios: „Aici este marginea” : „timpul ca un pietriș spălat / de ploaie și ochii rămași / cu aceleași imagini / aciuindu-se blând / mai încearcă o zbatere // întind mâinile dar nu simt nimic”; „știu / la capătul mormântului meu vei fi doar tu”(Apocalipsa). Și tot ca locație a poetului: „stau în spatele unui răsărit / din când în când / îngenunchez / la capăt de zi”
Și o altă încercare de definire a stărilor pe care le trăiește la un moment dat: „Ca o candelă în biserica / de lut / este trupul meu / care pâlpâie / în fața ta, Doamne / uit de mine / nu știu cât va dura / frigul rătăcește prin vene / mă pierd / dar nu-mi pasă // drumul e plin cu oameni // gestul îmi îngăduie / să iau forma zilei / și să respir” (Om bun).
Unele versuri au un parfum aforistic: „când ochiul surprinde tăcerea / viața devine o peșteră / fără fund”; „supraviețuirea depinde / de gestul luminii”(Umbre); „unde e Dumnezeu e și lumină”(Dumnezeu e acasă);
Autorul folosește și oximoronul: „Strigă-mă, tăcut”.
Relația lui cu Dumnezeu se vădește în nenumărate versuri: „când / ai tăria să-l privești pe Dumnezeu /fix în ochi și să-i promiți că / te vei schimba”; „între tine și Dumnezeu / e doar o rugă/ un dangăt de clopot / ce urcă și coboară / spre un cer fără margini”(Apocalipsa); „Doamne, zici / sunt eu / cel făcut după chipul și asemănarea ta / dă-mi tăria cuvântului tău și / mai lasă-mă încă o zi ca să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii iubind / apoi vino / / fii oaspetele meu și / învață-mă să mor câte puțin / în fiecare zi”(Apocalipsa).
Volumul se încheie cu o selecție de Repere critice referitoare la opera poetică a autorului.
Poezia lui Teodor Dume îl definește plenar, e o poezie caldă, spirituală, o adevărată binefacere pentru suflet, de aceea e recomandată tuturor categoriilor de cititori, care doresc să pătrundă în această binecuvântată lumină.
CEZARINA ADAMESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu