Carmen Pasat: Tanka

primii fulgi de nea-
năsucul lipit de geam
ochi strălucitori

pe obrazul bunicii
înflorind bujorii

================

Nr: 15-16(54)august 2021/ISSN 2667-5620

Cum să depășești limita, când limita ești  tu însuți (Gheorghe Grigurcu)

Revistă de Cultură, Artă și Literatură

   (apare bilunar la Oradea/Romania)     ISSN 2667-5620               

=============================================

Director/fondator:Teodor Dume

REDACȚIA:

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)

Redactor: Mioara Băluță (Romania)

Redactor On. : Veronica P. Lerner (Canada)

====================================

* Mulțumim tuturor colaboratorilor!

* Revista se poate accesa prin Google

* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup

* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați

*** Sunt întrebarea la care caut mereu un răspuns (Ionuț Caragea)

*** Poezia este lacrima sufletului rostuită prin cuvânt (Teodor Dume)

Iulian Iuri Lorincz: Loc de stele

  versuri                                                       

Sărut mâna mamă dragă, sărut mâna tatăl meu,
pe al scării vieții valuri, voi urca spre voi și eu,
cea din urmă așteptare îmi va deschide o poartă
și-oi zbura cu albe aripi pân la bolta înstelată.

Într-o liniște profundă, într-un somn fără trezire
fâlfăind cu aripi repezi, vin - ca să vă dau de știre,
lungă va fost așteptarea, lungă clipa de apoi
am trăit în lumea asta cu gândul numai la voi.

Mă întorc, mamă la tine și copil voi fi din nou
să-ți mai pot auzi glasul, până acuma făr de ecou,
ne vom bucura-mpreună și ne vom juca cu stele
fără lacrimi sau suspine, ca în visurile mele.

Voi lasa în locul meu două flori și-o sfântă cruce
că în lumea voastră mamă, altă cruce o voi duce,
pe al scării vieții valuri, mai am trepte de urcat
Bunul Dumnezeu- El știe - Cât aveți de așteptat!

Adrian George Itoafa: Pe 13 toamnă

Am obosit pe calul de fier

cautându-mi timpul
hrănind secundele-n minute inutile
o limbă mare stă oprită
am pironit azi calul
e timpul să-l adap să-i dau ulei.
La coasta ruginită
o rază îl pătrunde
rotițe înțepenite abia se văd.
Ajung devreme marți se pare
pe 13 toamnă
și ceasul stă la ora 13
nimic nu mă înspăimântă
adun secundele tăcute
le așez iar în cadran
până devin puștan.

Mihaela Poduț Ienuțaș

poezie                                                                                                                                                                          

Nu știu de ce plângeau îngerii dimineață
De fapt era noapte și dădeau din aripi zgomotos
Când m-au trezit
Îmi loveau cu pene și lacrimi în geam
Poate și lor li se întâmplă să nu mai știe ce vor
Doar să simtă
Zăbrelele coliviei de cer
Nu știu de ce am simțit
Un fel de răspuns
Ca o sete amăruie
Mă durea în piept gândul
Apoi se făcu cald
O vătuire a durerii plecând
-Știi punctul de subtilă voluptate când
Fericirea vine tot așa
Tot atunci?-
Și voiam pe umerii lor să îl pun
Nu stătea
Nu stătea de aripi
Ai ochii mai frumoși dacă plângi
Auzisem
Totuși nu știu de ce plângeau dimineață
Nici de ce eu o fac
Acum
Poate de aceea
Și sigur nu
Doar ochii

Florian Dan: Puțin către puțin...

===============

Puțin-câte-puțin,
haita zilelor de prisos
din niciodată,
înfometată
vine tiptil pe jos,
pe gânduri
ce stau în rânduri,
așezate frumos;
Și eu
rătăcesc cu inima beată,
cu sufletul ros,
prin lumea lată
și mă tot zvârlu ei
puțin-câte-puțin,
Os-după os...

===================

Dorina Moritz: Între delir și chin

  versuri                                          

În zori vom fi două pierdute lacrimi
Ce nopțile le-au curs cu disperare,
Aievea ne-am cules din mii de patimi,
Din focul macilor de pe răzoare.

Mareea scaldă gândul dimineții
Și-l argintează-n sarea de pe gene.
În trupul meu se năruie pereții,
Roua-n cristale sapă-adanc și-alene.

Ecoul trece amintiri prin mine,
Flori de iubire în dor se presară,
Cuvinte mor, pocalele sunt pline,
Ziua se pierde-n falduri reci de seară.

Când ai plecat, eu mi-am ascuns în suflet
Un colț de cer cu stele căzătoare.
Roua privirii tale din răsuflet
Am picurat-o-ncet...urme pe floare.

Vom fi iar lacrimi prinse în dorințe,
Ce se atrag, apoi să se despartă.
Între delir și chin și neputințe...
Eu mă privesc într-o oglindă spartă

============================

Nely Vieru: Izvor de lumină

(album: aripi de pământ)       

Întâi îmi deschid visul,
apoi cu gândul întredeschis
caut prin sertarele inimii
cu aripi de pământ
petale de lumină
amprenta ta
criogenată în suflet.
O șterg cu o adiere de pleoapă,
o zăresc acum,
strălucește ca luna pe apă...
Apoi, cu aripile întinse
revărs lumina din suflet ,
amprentele tale
vor lumina necunoscutul,
tot trupul universului
va fi luminat
cu infinitul violetului tău
din visul meu criogenat,
izvor de lumină eternă.

poezie: Nely Vieru

Marian Florentin Ursu: Lotus sângerând

================

Ea avea mireasmă
ca şi dimineaţa,
privea clipele prin aer
cum se rotesc
şi mersul ei prin iarbă
era maiestuos
ca spre-un alcov
împărătesc

Ea nu avea plânset
ca muritorii de rând,
suspine de vioară
izvorau din icoana ei
tremurând

Ea era suavă
ca singurătatea,
un cântec peste ape,
un vis plăpând,
un strigăt pierdut în noapte,
o floare de lotus
sângerând

===================

Liviu Nedelcu: Recviem pentru o piersică

Frumoasele poeme

se destramă

în lutul unor vremi bezmetice,

fără un timp

al echinocțiilor sau solstițiilor,

fără vraja

anotimpurilor dispărute,

într-o viață

aparent fără viață,

înghețată asemeni unui sistem fizic

cu entropie zero.

Doar, undeva,

purtată de o pală de vânt,

o piersică

pictată în acuarelă,

pe o coala de hârtie,

de un copil,

pare vie!

Dan Casuneanu: Dimineață cu sfinți și cu bouri

=======================

Dimineață cu sfinți și cu bouri
zadarnic mă privești dintre nouri
mai bine ar fi să clipești
să dai pâine și sare la pești.

Dimineață cu parfum de bujori
zadarnic te ascunzi printre flori
mai bine ar fi să te aduni
să te înalți peste deal peste pruni.

Dimineață despletită de vară
zadarnic dai fuga prin țară
nu are niciun sens să te temi
mai bine ar fi să te chemi

dimineață cu bouri și sfinți!
Degeaba încerci să mă minți
ar trebui sub văl să te bucuri
să dai lumină și aer la fluturi.

=======================

Georgian Ionuț Zamfira: Rădăcini trupești

 versuri                                    

Din trupul meu cândva vor prinde glas
Atâtea chipuri pline de robie.
Voi fi trăit privind întâiul pas,
Pe care-l fac zâmbind pe-aceeași glie!?

Vor fi stăpâni pe trupul meu ascuns,
Sub umbra de măslin ce zace-n poartă?
Acolo unde ploaia a pătruns
Și m-a spălat de călduroasa soartă!?

M-or aminti prin hore sau bătăi,
Prin sărutări fierbinți furate-agale...
De nopțile scăldate-n ochii tăi —
Când te strigam cu patimă din vale.

Sau nu le va păsa de-al lor bătrân,
Iar gliei îi va pune foc de-ndată?
Și vor uita că omul e stăpân,
Pe mintea care-a sărăcit la poartă!

Eu sper să moștenească gândul meu.
Loialitatea nu cerșește milă!
Pământul sfânt e dat de Dumnezeu,
La fel ca și lumina din pupilă!

Nicolae Petrescu Redi: Poezii

RĂSTIGNIREA                  ARTISTUL                          GENIUL         

Gloata prin neguri                                     La balul alb al nopții,,                  Țes, Doamne,                      
strigă „Baraba”,                                        un greier focos,                             beteala fulgerului,
                                                                ca o sămânță de nimb,                   cu
viforul șuieră,                                            Îmi  jănuie talpa,                          mantia unui rege
viforul bate                                                șopindu-mi:                                  ciudat.
cuie de-arginți...
                                                                                                                     Sceptrul lui mută zări,
Grele,                                                                                                            sceptrul lui
grele mai sunt, Tată,                                  Nu fi îngrijorat,                            schimbă lumi,
piroanele astea,                                         dansatorule,                                   dar...
geme Iisus...                                              că pot sfârși strivit                          e un baston prea mic
Ca lutul din ei                                          sub pasul tău apăsat                       ca să-i fie reasem
și cerul din Mine
sunt grele, Tată!
      Nicolae Petrescu Redi   - poezii                                                              

Silvia Bodea Sălăjan: Un fel de neliniște

Teodor Dume, Pete de sânge pe umbra trupului                                                                      

 Teodor Dume scrie, sau poate ”desenează” prin cuvânt ”Urme de sânge pe umbra trupului”, un titlu cu puternică încărcătură metaforică, un titlu ce-și dezvăluie sensurile în poemele ce alcătuiesc acest volum.
Cunoscându-l pe Teodor Dume, chiar dacă doar din poemele lui, am avut privilegiul să cunosc un poet de o sensibilitate notabilă, care scrie”poveștile cu oamenii” despre care însă spune că sunt ”cele mai nereușite” și aduce argumente în acest sens, dar argumentele nu fac decât să incite la lectură, ca cititorul, ” cu care stă de vorbă... și i se destăinuie ca unui prieten”să descopere dincolo de cuvânt o dragoste necondiționată față de semeni deoarece:” suntem la fel/ne asemănăm în toate/ suntem ca soarele care/ fără cer/ n-ar mai avea unde să apună...”( Mesagerul inimii).
Temele abordate în acest volum sunt existențiale: viața, moartea, raportul eului cu divinitatea, timpul etc.
Lirismul este subiectiv în majoritatea poemeleor, ceea ce face din acest volum o lungă și intimă confesiune, uneori dureroasă, alteori străbătută de fiorul împăcării cu soarta, dar de cele mai multe ori poemele devin meditații, îndemnuri către sine, într-un cuvânt- solilocvii spirituale. Evocarea părinților, în special a tatălui ” ajuns la capăt de linie”,a mamei, a bunicilor, transformă cuvântul:” în toamne” ceea ce realizează o apropiere, poate până la identificare, între poet și cei pentru care :” din ochiul cerului picură lacrimi!”
Cuvântul, pentru care poetul manifestă o adevărată venerație, dă posibilitatea eliberării, devine catharsis deoarece:” motivul cuvântului meu este disperarea”. Ideile sunt dense în fiecare poem, sunt experiențe de intensitate unică:” undeva în copilul din mine/zbura un future alb/lăsând o dâră/ un fel de drum/ pe care/oamenii plecau”(Moartea , un future alb). Există aici o sugestie a faptului că moartea este parte din viață, că încă de la naștere o purtăm în noi- un itinerar fără vacanță, fără opreliște, înafara celei finale:” atât de mult m-am împrietenit/ cu moartea/ încât/i-am permis/să respire din mine!” Este oare aici un semn de împăcare? Este oare o acceptare a unui dat față de care, oricum nu avem opțiuni? Cred că versurile impun o necesitate a nepătimirii inutile, devreme ce ” așa ne-a fost dat!” Cred că puntea de salvare este apropierea de Dumnezeu, credința că acolo, la capăt, însuși Părintele Universului ne așteaptă împărtășindu-ne temerile:” Stau față în față cu Dumnezeu/îl întreb despre moartea mea/își întoarce capul/ lăcrimează și tace/ îmi dau seama că l-am tulburat…” Iată că divinității i se atribuie trăsături umane, poate tocmai pentru că omul este făcut după chipul și asemănarea Lui. Poemele domnului Teodor Dume sunt experiențe de intensitate uimitoare în plan spiritual. Tristețea devine durere organică. Singurătatea este o lumânare ce se arde pe sine, este undeva, dincolo de cuvânt, și generează o evadare permanentă din propriul trup, pentru că ” este mult mai rea/ și mai lacomă decât moartea/ pe care/ am avut-o amantă!”(Vise, mereu aceleași)
”Urme de sânge pe umbra trupului” este o carte de creație și inspirație spontană, aș spune, deoarece fiecare poem pare o erupție vulcanică a unor trăiri autentice prin care poetul comunică atât cu sinele, cu lumea înconjurătoate, cât și cu transcendentul.

Adrian George Itoafă: Inima ne conjugă

=======================

Inima ne conjugă fericirea-n prezent,
bate cu frecvența voinței
de a fi într-o mare de trupuri,
și eu, ce să îți ofer
din adâncul stelei neutronice,
dăruirea?
Pot eu contribui atât de simplu
la permanența regulată
a bătăilor zilnice?
Inima galopează spre fericire,
ai grijă de ea și de tine!

==========================

Lizeta Prața: M-am născut cu dreptul la nefericire

=====================================

Mi-e sufletul cenușiu,
eu m-am născut cu dreptul la nefericire,
cu dreptul de a muri puțin câte puțin,
într-o lume de neînțeles pentru mine...
Ce mai aștepți, Doamne,
de la un suflet zdrelit,
condamnat la penitență,
într-un corp de granit,
cu aripile strânse,
într-un ungher prăfuit
de toate grijile și fricile,
ce l-au umbrit?
Și ție, celui ce pretinzi că m-ai iubit,
nu îți aduc nicio învinuire,
că m-ai lăsat în urmă și te-ai dus
spre fericire...
Ne naștem prin și pentru durere
sau doar eu m-am născut așa.
Aș vrea să nu mă mai doară nici măcar gândul.
Aș vrea să pot pleca .

(vol:"Suflet desculț, printre cuvinte")

Nicolae Pop: Sărut și blestem

       poezie

În potirul buzelor tale e
Iubirea mută.
În potirul buzelor tale e
Sărutul care îneacă cuvântul.
Când lipsesc iubirea și sărutul e în potirul buzelor
Cuvântul,
Jurământul,
Blestemul,
Despărțirea.
În potirul buzelor e Mierea
ori
Otrava
atât de dulci.
În potirul buzelor e
Geamătul facerii
ori
Surâsul
ori
Gânguritul embrionului abia răsărit.
În potirul curat al buzelor e
Și
Tăcerea...

Adrian George Itoafă: Ochii separă lacrima a mia oară

  poezie                           

Plouă fără încetare,
o ploaie a începutului,
din zori până-n zori
un gust de acid ascuns
al sărutului
căpușește trupul răvășit,
de niciundele tău
pori neutralizați stau deschiși
permițând să pătrundă taina
împreunării,
cad în mine ploile reci,
tremur pentru a mia oară,
mă pot ascunde când ești
în cămașa pielii
să storc lacrimile amestecate
cu lacrimile cerului,
să putem separa dorul
fără a-l contopi.
Ochii separă lacrima a mia oară.

Nicolae Nistor: Doamna din lojă

=======================

Nu pot să uit sentimentele adânci
Și câte lacrimi ai ascuns sub stânci.
Am așezat tot ce-I frumos, dus de ispite,
În filele cărților ostenite și prăfuite.
M-am pierdut tânjind spre astre,
Și-am devenit zeița lojelor albastre.
O doamnă ce-a intrat în lumea bună,
Cu un bănuț desprins dintr-o cunună,
O fată de la țară care adeseori
O salbă si-ar fi dorit, și-un car cu flori,
Să aibă parte de un băiat fără comori.
Nu pot fugi de tine, Nic, chiar dacă nimic
Nu-mi va întoarce drumul să mă ridic,
Privesc în gol prin saloanele mondene,
Un frig îmi umblă c-un dor prin vene.
Fug pe cheiul unde să vii mai sper
Aducând cu tine fiorul dintr-un mister!

=============================

Ella Poenaru:

***
viața e un experiment ratat
atmosfera a devenit insuportabilă
respir 30% oxigen, 70 % azot
și foarte puține gaze rare
aș fi cobaiul ideal
dacă nu aș visa uneori noaptea
că zbor

lumea-i un imens lac de epurare
pe care plutesc în derivă
orele se scurg lichide
milioane de ceasuri de Dalli
lucesc în penumbră
frunze de nuferi negri
mă împresoară
spațiul devine tot mai îngust

Eu sunt punctul acela negru la orizont
pe care nu reușesc să-l văd de aproape niciodată!

timpul smulge fâșii din mine
fentez moartea și azi
mă hrănesc cu trupul aproapelui meu
cu un număr profesionist de iluzie
o numesc dragoste
mă multiplic ca o oglindă spartă
în cel mai mic ciob e la fel de multă lumină
și durere

revin
iau poziția întâi
vreau să apar frumoasă în fotografie