Nela Boca: Insomnia mea zăludă

Apusul înroșește zarea,
Turnând pe gânduri rătăciri
Și mi-i senin și valul ce-mi străbate marea,
Chiar de în suflet am amar din scrijeliri!

Taifasuri fac mereu, cu luna-n noapte,

Și stele mi-s surori de sfat,
Am adunat doar săgetări de șoapte
Ce urmă-mi sunt, pe suflet întristat! 

În zborul meu, am semănat un dor
De vis senin, fără vreo pată
Deși mi-i dorul prea nemuritor,
Adeseori, de săgetări n-am fost cruțată!

Mi-i simplă lumea, poate prea săracă,
Și versul meu, doar zbucium in pustiu,
Dar am sperat, lumină să se facă,
Să risipească întunericul neviu!

Și pare că doar luna-mi mai ascultă
În nopți de insomnii rebele,
Strigarea mea, ce țipă-n mine mută
Țesând din vise zbor până la stele!

Încă-mi mai am un petec albăstriu de cer,
Încă-mi șoptește legăminte de cuvânt!
Deși-mi rămâne zborul meu stingher,
Eu tot mai am in suflet dor de Sfânt!

Și încă mai răsfir răzleț în nopți albastre
Cuvinte ce culeg din depărtări sihastre!
Și încă tulbur marea-nvolburata,
Cu valul meu, mai trist că niciodata !

Și încă sunt aici, încă nu pier,
Cu suflet răstignit între pământ și cer,
Din vremi trecute și tălâmbe
Încă mai cred in judecați nestrâmbe!