Vasile Dan Marchiș: Exercițiu 2

poezie                                                             

Atunci chiar am crezut că
muza vrea să scape de mine când a vehiculat sobru:
„Te-am lăsat pe mâna noii mele asistente Marți Seara,
să te poarte pe calea poeziei
printre toți spinii și mărăcinii…
Să vezi că lumea nu-i ca ei…!”
„Imensitatea ta!” Am glăsuit eu muzei și apoi:
„Am crezut că dorești să te depărtezi astfel de mine…!”
Muza a vociferat:
„Nu așa trebuie să vorbească mesagerul pe care
l-am dobândit ca pe un premiu sau recompensă,
nu ca pe un lucru oarecare
să nu încadrezi totul fără noimă, fără rând
în istorie, în geografie
sau mai amplu în viitor!
Spinii și mărăcinii permit toleranță
chiar la o sutime de milimetru față de ei,
fără să-ți înțepe poezia,
pe când lumea înțeapă prin diferite mijloace
și de la un kilometru…
„Dacă unii oameni vor fi ca acești spini și mărăcini
vei da înapoi?
Te vei retrage chiar și de la indicațiile mele?
Dacă vei șovăi în fața acestor spini și mărăcini
ce vei face în fața scrisului?
Dacă virgula credibilă dintre faptul că spinii și mărăcinii
doar stau în gardă fără să acționeze înainte
ci doar așteaptă nepriceperea unora ca să-i înțepe,
și felul cum se avântă unii oameni direct fără semnal,
este felul cum te îndemn eu să scrii poezii,
înseamnă că doar te fac să te joci de-a scrisul
față de ce repercusiuni severe
vei primi din partea unor oameni!
Ce ți-am confirmat eu aici e doar un fleac
față de amploarea prin care
trebuie să redai cu lux de amănunte
acțiunea dureroasă a lumii în poezie!”