Speranța-i amăgire când n-are fundament,
Visezi și-ți cresc și aripi și prinzi și ceru-n mâini,
Abandonezi trecutul și nu mai ai prezent,
Doar viitoru-ți latră, ca scâncetul de câini.
Iluzii se perindă pe un ecran parșiv,
Aștepți cu-nfrigurare un semn de undeva,
Unde admiri albastrul cernut din rogvaiv
Și speri că ți-l trimite și ție cineva...
Trec zilele ca anii și așteptarea-i grea
Cu fiecare clipă ce-alunecă pe ceas.
Ți se-otrăvește viața și dai cu pietre-n stea,
În steaua ta din ceruri, din care n-a rămas
Decât cenușa arsă de-atâtea perfidii.
Sau, poate,-ataraxia-i la modă pe pământ
Și oamenii nu-s oameni, ci doar niște stihii
Care nu au nici milă și calcă pe cuvânt.
Promisiuni deșarte se-ngrămădesc în cord,
Depresia se-ncuibă, ca iarba rea pe-ogor
Și bate vânt sălbatic și rece dinspre nord
Și-ți frânge-apocaliptic și aripă și zbor...
Te prăbușești și rana-i adâncă ca un hău,
Nici plânsul nu-și găsește izvor în olchii tăi.
Te resemnezi bolnavă în universul tău
Cu sufletu-n atele și plin de vânătăi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu