Atila Racz: Fulguiri

  poezie                               

Sunetul limpede al pianinei
și
durerea
dimineața ca o pânză umedă
acoperă colina
apoi trecerea prin zi
până când
noaptea îngroapă privirea
binecuvântată iarna
cu mantiile ei argintate
și tu atinsă de gânduri
poetizată
pojghița de pe geamuri
ascunde grâdina
pe umărul căreia
urcă salmcâmii scheletici
pretutindeni
aceeași spaimă
pretutindeni aceeași nepăsare
înveți să privești în sine
parcă ai fi singur
într-o cameră goală
și vezi cum umbra ta
intră în tine ca frigul
reci te ating fulgii de zăpadă
prin fereastra deschisă
cum niște ochi înghețați
în care cerul își lasă culoarea
lumina roșiatică scursă
din lună
îți trece prin sânge
ultimele note prelungi încă strigă
acum
îți amintești poate
cântecul mierlelor
îndepărtat de timpul adus
între noi
ca un râu prins sub iarnă
ca bocetul din fulgii de nea
ațipiți pe fruntea ta albă
acum
cântecul pianinei suspină
cum te simt lipită de mine
ca dorul.