În industria literară intră azi cine vrea, etalându-și artificiile, kitsch-ul, agramatismele, plagiatul mai mult sau mai puțin deghizat și nu trebuie să fii reputat sociolog ca să-ți dai seama că diletanții de care vorbim sunt produsul unei exacerbate secreții a orgoliului, orgoliu care le crește continuu, progresiv ca un neg urât. Cărți și cărticele, autori. După lectura a trei cărți, dintr-o imperfectă inconștiență și o bună știință a compilației, se naște de mai multe ori a patra carte și un autor.
Iar autorul mai fabrică o carte și încă una, până când face o carieră, până când el devine autorașul-cel-viteaz-care-vrea-să-facă-ordine-într-o-literatură. Întocmește ierarhii, îndepărtează cu brutalitate pe cei autentici, blestemați să facă literatură și care, crede el, îi pun în pericol ,,poziția”. Face totul cu o mină gravă, jucând rolul de sacerdot, lieder, de director de conștiințe pe umerii căruia se află chiar destinul unei literaturi. Veleitarului de care vorbim i se pare că fără el nu se poate, interpretează chiar rolul scriitorului autentic, original, râvnește la premiul Nobel, dă interviuri, face rost de funcții în care se simte ca peștele-n apă.
Astfel, exemplul de veleitar pe care-l dădea Arghezi prin anii '30 în persoana militarului Candiano Popescu, cel care publicase o carte de poezii cu titlul Când n-am ce face, nu mai e de actualitate. El poate fi citat doar pentru mentalitatea unui timp. Totuși, să alegem o frază din prefața cărții lui Candiano Popescu, ajuns celebru pentru că a vrut să-nființeze o republică la Ploiești: ,,N-am ce face altceva mai bun, și neavând ce face, fac poezii, vă rog să mă iertați: când am ceva de făcut sunt om serios.” Cum ar putea fi comparat acest Candiano cu Dante, cu Dostoievski, Eminescu, Baudelaire sau alți scriitori aflați în mijlocul credinței, a magiei și misterului creației?
Autorlâcul e legat de confecție, de artificiu și de compilație, de orgoliu prostesc și de afișarea unei dubioase originalități. Nu vreau să aduc în discuție, în spațiul acestui scurt articol, sutele de mii de compilatori, autori de teze de licențe master sau doctorat, nici handicapații care scriu inepții pentru alinarea handicapului, trag doar un semnal de alarmă asupra stricătorilor gustului literar public care n-au decența discreției, care-și afișează cu mare fast secrețiile între coperți sau pe Internetul care suportă totul. Pe mulți, postmodernismul i-a învățat că poți fi scriitor foarte ușor, adică fără blestem, fără sfâșiere, fără metafizică. Iubitorului de literatură nu-i rămâne decât să se salveze prin intuiție și gust propriu de oceanul de maculatură produs de fenomenul autorlâcului.
Iar autorul mai fabrică o carte și încă una, până când face o carieră, până când el devine autorașul-cel-viteaz-care-vrea-să-facă-ordine-într-o-literatură. Întocmește ierarhii, îndepărtează cu brutalitate pe cei autentici, blestemați să facă literatură și care, crede el, îi pun în pericol ,,poziția”. Face totul cu o mină gravă, jucând rolul de sacerdot, lieder, de director de conștiințe pe umerii căruia se află chiar destinul unei literaturi. Veleitarului de care vorbim i se pare că fără el nu se poate, interpretează chiar rolul scriitorului autentic, original, râvnește la premiul Nobel, dă interviuri, face rost de funcții în care se simte ca peștele-n apă.
Astfel, exemplul de veleitar pe care-l dădea Arghezi prin anii '30 în persoana militarului Candiano Popescu, cel care publicase o carte de poezii cu titlul Când n-am ce face, nu mai e de actualitate. El poate fi citat doar pentru mentalitatea unui timp. Totuși, să alegem o frază din prefața cărții lui Candiano Popescu, ajuns celebru pentru că a vrut să-nființeze o republică la Ploiești: ,,N-am ce face altceva mai bun, și neavând ce face, fac poezii, vă rog să mă iertați: când am ceva de făcut sunt om serios.” Cum ar putea fi comparat acest Candiano cu Dante, cu Dostoievski, Eminescu, Baudelaire sau alți scriitori aflați în mijlocul credinței, a magiei și misterului creației?
Autorlâcul e legat de confecție, de artificiu și de compilație, de orgoliu prostesc și de afișarea unei dubioase originalități. Nu vreau să aduc în discuție, în spațiul acestui scurt articol, sutele de mii de compilatori, autori de teze de licențe master sau doctorat, nici handicapații care scriu inepții pentru alinarea handicapului, trag doar un semnal de alarmă asupra stricătorilor gustului literar public care n-au decența discreției, care-și afișează cu mare fast secrețiile între coperți sau pe Internetul care suportă totul. Pe mulți, postmodernismul i-a învățat că poți fi scriitor foarte ușor, adică fără blestem, fără sfâșiere, fără metafizică. Iubitorului de literatură nu-i rămâne decât să se salveze prin intuiție și gust propriu de oceanul de maculatură produs de fenomenul autorlâcului.
Daniel CORBU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu