pe care pașii au rămas uitați,
în ce constelații mai citesc destine
spre care noi am fost chemați...
Ce vânt alungă dorința din privire
și poartă cuvintele din gând,
pe un tărâm desprins din amintire
și din secundele ce-au ars, pe rând...
Câte ninsori au îngropat speranțe,
sub alba lor zidire de îngheț
și câte aripi au parcurs distanțe
pe care nu le poate-atinge un drumeț...
Câți nori au curs în stropi de rouă
și au umplut fântânile din suflet,
din câte ceruri a-nceput , curat, să plouă,
peste durerea ce-nsoțește un răsuflet...
Cât verde crud m-acoperă, în valuri,
cât întuneric voi străbate spre lumină,
prin câte vieți voi osteni spre maluri,
smulgându-mă din rădăcină...
(din vol:" Gânduri cu aripi albastre)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu