revista EXTEMPORAL LIRIC: Nr.23-24(62)2021

Se afișează postările cu eticheta Nr.23-24(62)2021. Afișați toate postările

La mulți ani, 2022!

Redacția revistei EXTEMPORAL LIRIC

(redactor- şef, Teodor Dume), vă urează:

Nr: 22-23(62) Dec.2021/ISSN-2667-5620

“Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze, oamenii nu pot decât să-ți întoarcă spatele.”(Emil Cioran)

Revistă de Cultură, Artă și Literatură

(apare bilunar la Oradea/Romania) ISSN 2667-5620

=============================================

Director/fondator:Teodor Dume

REDACȚIA:

Redactor-șef: Teodor Dume (Romania)

Redactor: Mioara Băluță (Romania)

Redactor On. : Veronica P. Lerner (Canada)

====================================

* Mulțumim tuturor colaboratorilor!

* Revista se poate accesa prin Google

* Selecția textelor, în vederea publicării, se face din Extemporal liric - grup

* Cei care postează cu mențiunea *drepturi de autor rezervate, nu vor fi publicați

Sprijin financiar, benevol: DONAȚII, Cod IBAN RO76BTRLRONCRT0621981301 Banca Transilvania, Filiala Oradea. Titular: Teodor Dume

În acest număr semnează:

Nichita Stănescu, Gheorghe Grigurcu, Grigore Vieru, Daniel Corbu, Florin Mugur, George Luis Borges(traducere: Victor Stir), Nicolae Silade, Ionuț Caragea, Geo Vasile, Cristina Ștefan, Ottilia Ardeleanu (Cronică și poezie), Mioara Băluță, Veronica Pavel Lerner, Daniel Luca, Daniel Marian, Daniel Mariș, Teodor Dume, Marcel Vișa, Savu Popa, Gina Zaharia, Camelia Boț, Petruța Niță, Violetta Petre, Nelu Cazan, Viorel Boldiș, Atila Racz, Popa Ștefan, Alexia Ema, Aurelius Belei, Iulian Barbu, Florin Tănăsescu, Ella Poenaru, Dragoș Vișan, Dan Cășuneanu, Vlad anghelescu, Cadar Katalin, Vasile Dan Marchiș, Dumitru Ichim, Badescu Alexia, Carmen Pasat, Nely Vieru, Marian Vișescu, Firoiu Cristina Maria, Doina Filip Pavel, Stelian Platon, Oana Frențescu, Lidia Stan, Mioara Olteanu, Lizeta Prața, Floarea Dutulescu, Pavel Ilica, Itoafă Adrian George, Nicolae Nistor, Gabriel Stănciulescu, Paulin Octavian, Liviu Nedelcu, Rotariu Dorel, Georgeta Rada, Marin Rada, Rodica Ochiș, Carmen Olteanu, Maria Ieva, Florin Dan, Vasile Ionac, Valentina Calistru, etc.

ORDINEA ESTE ALEATORIE!

Cei care nu vă regăsiți numele în acest număr veți fi selectați pentru numerele viitoare!

Vă mulțumim!

Teodor Dume, redactor-șef

Teodor Dume: ...și Dumnezeu amenință cu degetul

În ultima zi din luna asta
am decis să nu mai merg la biserică
și nici sâ mai vorbesc cu Dumnezeu despre mine
o să merg la un hotel de cinci stele
cu jacuzzi
petale de trandafiri și multă șampanie roz
o să întorc tăbliță cu " nu deranjați"
cameristei o să- i strecor în buzunarul de la halat 10 euro
și un parfum unistyle
dezbrăcat de toate păcatele de până atunci
și plin de iubire ca o lacrimă
ce n- a atins piele de om
o să mă întind pe cearșaful pătat
de ultimă femeie pe care am avut-o în vis
o femeie cu sânii bombați ca o lună plină
pe mijloc de cer
și ce poate fi mai excitant decât
o privire înspre o margine de cer
de unde încep să înflorească toate iluziile...

nu nu o să aștept să se crape de ziuă
o să navighez între speranță și eșec
și dacă Dumnezeu
nu mă ca amenință cu degetul
așa cum o făcea maică- mea
când chiuleam de la orele de religie
o să mă reîntorc în mine
ca să văd
cât a mai rămas din ceea ce am fost...

Daniel Mariș: Cap și pajură

Tot ce aparține trecutului

un casanova cu ochi zgârâiați
în filigranul fundului de mare

ce oboseală sinistru de frumoasă
iese din cînd în când
din lanul pajurei
vine și pleacă delirul
atât de clar

o bucată de inimă
de unu pe doi centimetri
fugind către cer
anexa aceea ciudată
din care se tot prăbușește
câte un etaj

Daniel Luca: Dans

Folosesc o sfoară

pe post de cheie
suficient de rezistentă
pentru a mă baricada pe dinăuntru
în camera din copacul inimii mele
tril de privighetoare
dansez cu scara
până se rupe
într-un hohot dement
de frunze
de crengi
nu mai pot să o dezleg.

Daniel Marian: ***

=================
am părăsit casa înainte
de a se instala depresia
ca o igrasie imposibil
de scos din pereţi
un fel de mătase a broaştei
care rumegă un lătrat
abandonat în doi ţoli
de ţeavă poliuretanică

afară trotuarul e o lespede
pentru picurat mersul
codificat de raţă

=================

Alexia Ema: ***

mă faci
să râd mami
cum să fii un copac
într-o grădină părăsită?
unde îți sunt ramurile
și de ce primăvara nu-ți cresc frunze?

mi-e frică
de vânt Ema
iar frunzele sunt tot ce are
un copac mai plăpând
am luptat cu toate vijeliile
până s-a dus și ultima frunză

iar mă faci
să râd mami
spui lucruri haioase
eu am crescut și nu te mai cred
aproape că mi se face teamă
să știu că poate te vei usca

copacii mor
mereu în picioare micuțo
cu rădăcinile atât de adânc înfipte în pământ
încât crengile lor mai pot așteapta
păsări care se întorc în primul cuib

cândva
vei ști precis de ce
poți zbura cu brațele tale

Mioara Băluță: ***

ne naștem cu dorința de a merge.
trăim cu o imensă foame de a fi.
dacă ne-am opri
am rămâne unii în fața celorlalți
cuprinzând cu privirea
labirintice prăpăstii.
câteodată cerul
și trecerea vânturilor.
altădată lacuri imense
munți
aproape invizibili.

aer tremurat
sub granițele lumii.

Ottilia Ardeleanu: Într-o zi cuvintele se vor termina

Cronică la: Frunze sub un ștergător de parbriz, de Mioara Băluță

Mioara Băluță ne introduce în universul său poetic, filmic, trecându-ne prin câteva aforisme, etapizat, așa cum este realizată scenografia cinematografică unde pătrunderea în subiect se face prin punctarea câtorva lucruri esențiale, respectiv, dominantele volumului Frunze sub un ștergător de parbriz fiind adevărul, visul, copilăria. Poeziile sunt fără titlu, marcarea fiecăreia făcându-se printr-un șir de trei steluțe grafice, exact cum s-ar succede cadrele unui film.

Mioara Băluță trăiește mult într-un mediu romantic. Ea nu se poate lipsi de lună, de ape, de copaci, nu poate vedea altfel decât libertatea de a simți și a trăi cele mai gingașe clipe și împrejurimi umane. Nu se împotrivește gravitației fiindcă este conștientă de echilibrul vital, de existența mărginirilor precum și a unui centru existențial. Conștientizează momelile lumești care par a fi hrană biblică, totodată riscă să ia în piept valurile în toată intensitatea lor, fiindcă libertatea de a fi se cucerește asiduu. În fond, viața este o balanță între bine și rău: “cineva a spus: totul trebuie/ cântărit. dacă vrei să mergi/ în direcția bună“. ‘‘Libertatea a rămas/ același cal de lemn/ ademenit cu jăratic“, căci “fiecare generație are propria troie“.

Poeta militează pentru libertate sub toate formele și corelațiile ei, purtând măreția sau stigmatul epocii în care îi este dat a trăi. Ea întocmește o reformă a timpului în care printre altele propune, simplu, “alegeți/ întotdeauna dragostea. copacilor voștri/ dați-le motive să înflorească“.

Tărâmul copilăriei este inubliabil. Pentru că viața însăși este “copilărie, trup, suflet/ și pietre să o poți simți“. Însă, pe măsură ce poezia pătrunde în sânge, ceea ce trăim odată cu ea și prin ea, nu ne mai aparține, “nu mai este existența noastră“.

Libertatea invocată perpetuu poate avea forme și simbolistici: “nemișcată și vie statuie/ a libertății./ vântul își trece limba/ peste pielea ta.”.

Dominanta, lumea noastră “fără ieșire” aidoma creionului bont, este sentimentul pierderii, al vieții netrăite.

Poate că nu degeaba viața este un copil prin care trece părintele său, întremându-i fragilitatea. Poate nu în zadar copiii înseamnă libertate și surpriza neașteptată a zilei de mâine. Poate nu la întâmplare poeta se supune demonilor care nu vor să plece, iar gândurile, în plină revoltă, îi sunt greu de ținut în raniță: “adorm cu mâna sub cap./ cu pumnul strâns/ de parcă aș ține pe deget/ inelul unei grenade“. Gândurile sale devin obsesii despre viață și moarte, drum care pare că nu cunoaște nicio viteză rezonabilă, distanțele devin scurtături, timpul o ia razna, devenind micrometric: “am trecut prin viață repede/ și am ajuns atât de departe/ încât aproape că i-am prins din urmă/ pe cei morți.” Tandemul viață-moarte este un pendul fără oprire și dacă viața pare un fir de apă pe lângă setea oceanică omenească, moartea pretinde a fi o copilărie fără întoarcere. Poeta subtilizează neantul existențial, asemuindu-l fie unui zbor de răpitoare purtând în gheare o altă pasăre, fie unei avalanșe care într-o clipită poate sufoca orice suflare, dar atunci cândoamenii nu vor mai avea ce pierde, “natura va înțelege“. Sațietatea poetei stă în adevăr, setea îi va fi potolită doar cu apa adevărului!

Interlocutorii poetei sunt, uneori, cei care știu să nu aștepte ceva sau pe cineva, ori care știu să se împartă între ei sau între lucruri imposibile, dar adesea, poeta se împarte între eul și sinele său. Afirmă dezinvolt că: “omul de care mă lepăd e întotdeauna/ cel care sunt./ cel pe care îl las în urmă. cel pe care nu-l cunosc.” Alteori, absențele îi bătătoresc aleile către suflet, în schimb, “sunt zone în mine/ pe care și îngerii le ocolesc“, fapt care o determină pe autoare să facă un îndemn ]n favoarea acelora fără mângâiere sufletească: “lăsați-i pe cei triști să plângă./ poate au făcut totul/ și nu le-a ieșit nimic./ poate slăbiciunile lor/ abia acum își scriu istoria.“.

Chiar și sentimentul iubirii este de o fragilitate îngrijorătoare în poezia Mioarei Băluță, imaginați-vă o pânză de păianjen ruptă de stropii de ploaie, o ramură uscată smulsă de vânt, o simplă adiere care îndoaie, unul spre celălalt, două paie rămase pe câmp.

Poezia Mioarei este îmbibată în tristețe, contaminată de o puternică delicatețe chiar într-un context al durei singurătăți, al lipsurilor și al absențelor, al unor frici ori al foamei de a fi. Reacția ei este evident, a omului care nu poate să facă nimic din ceea ce nu-i este dat, altfel că “dacă nu poți să vezi sânge/ nu tăia./ dacă nu cunoști/ nu atinge.“. Dar, cum tot ea își redresează curajul, se resemnează printr-o logică personal privind nedreptățile care alcătuiesc orice fericire. Aidoma pomului fructifer, splendid în înflorirea primăvăratică, savuros în coacere și căderea fructelor văzută ca o nedreptate a fericirii de a rodi. În toate aceste frumuseți, bucurii și chiar fericiri, poeta vede un destin tragic, zbuciumat, ruina care îi urmează, noroiul în care se afundă.

Poezia Mioarei Băluță are destulă tristețe gingașă care îți dă senzația aceea de topire a primilor fulgi pe gene. Sau te trimite în levitație, într-o plutire, într-o risipire trupească dibace precum o fâșie de fum. Ai senzația de transparență a sufletului autoarei, iar versurile se presimt ca o voce auzită în miezul gândului. Poeta se imaginează fără trup, îmbrăcată și dichisită doar cu obiectele care ar putea înfățișa o femeie frumoasă, de pildă eșarfa, parfumul care o caracterizează, tocurile, doar tocurile pantofilor, mărunțișul din buzunare, își desenează în cuvinte o schiță a propriului eu. Se simte cum trece prin ramuri, ierburi, frunze, ca o boare. Trup volatilizat, obiecte care par să-l fi îmbrăcat măcar o dată! Ce delicat ne introduce poeta în trecerea finală, dar până una alta, conchide că “mai avem tot timpul din lume/ să zâmbim din mijlocul rănilor noastre/ ca niște bețe de chibrit/ consummate.“.

“Câtă poezie cântărește viața noastră/ numai noi știm!“, iată unitatea de măsură pentru sensul vieții cu care poeta trece de fiecare dată realitatea, alături de răbdare, amintiri, experiențe, dureri, schimbări, oboseală, reveniri etc. Poate că de aceea poeta mărturisește că “uneori tot ce numesc poezie/ devine înfricoșător.“.

Într-adevăr, Mioara Băluță are o inimă de poet cât o corabie în care ne putem urca oricând să balansăm pe valuri albastre care să ne conducă la comorile din versurile sale! Cuvintele sunt pânze albe în bătaia vântului!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 15 dec 2021

Gabriel Stănciulescu: Te aștept de-o viață

versuri
Trimit mesajul meu, din nou,

Chiar dacă uiți să îmi răspunzi,
Privesc mai des înspre tablou...
Deși e dialog cu surzi.

Și-mi curg lacrimi printre taste,
Cu stropi ce au miros de mir,
Am uitat de zile faste,
Și uit continuu... să respir.

Eu când mă bucur e bonton,
Credeam că valurile-s mici,
M-a prins furtuna pe ponton
Și nicio barcă nu-i aici.

Chiar am nevoie de-un colac,
Să îmi ancorez iubirea,
Dar nu știu sigur ce-am să fac
Dac-ar renunța trăirea.

Aștept de mult și nu renunț,
Mă rog la cerul înstelat,
Ma rog s-accepte un denunț,
Să știu că-i gândul împăcat.

Privesc profund spre orizont,
Vagi licăriri se văd în față,
Și de nimic n-aș ține cont
De-am putea ieși din ceață.

Sus o rază strălucește,
Ruga noastră-i împlinire,
Cineva sus ne iubește,
E credință... e iubire.

Nicolae Nistor: Fluturii care încolțesc

Poemul prânzului alergând după fluturi!

Am început să uit
Amnezia mea Doamne mă doare
Și plânge
Prea târziu să ascult izvorul cum curge
Când nu trăiam din înfrângeri
Acum sunt rătăcit între fluturi
Și aștept muzica din luturi
Resemnat Doamne
Nu te cert
Pentru ce voi lăsa după mine
Inert
intre fluturii care încolțesc

=========================

Paulin Octavian: Armistițiu

==================
Plouă prieteni,

dar cade o ploaie curată
pe lumea cea poluată,
s-o spele încă o dată...
Zâmbiți prieteni,
totuși, e iar dimineață,
miroase-a cafea și a viață,
lumina de sus ne răsfață!
Voi știți prieteni,
că vine o iarnă subțire,
povestea despre-ncălzire
rămâne-n jurnal doar o știre!
Cântați prieteni,
pe drumul către solstițiu,
faceți acest exercițiu
ca sufletesc armistițiu...

==================

Itoafă Adrian George: Scheciuri

Scheci de imunizare

Sun.
-Răspunde dracu' cineva?
-Spuneți! Ce probleme aveți?
-Am doamnă, probleme cu capul, cu ochii, ficatul...
-Să trimit o ambulanță?
-Mai bine poliția.
-De ce?
-Am săvârșit o infracțiune. Am atac de panică, am ucis speranța și nu-i mai simt pulsul.
-Așteptați o clipă.
-O clipă e mult, mi s-a aprins inima, arde atât de tare că, sunt nevoit să o escaladez.
-Domnule, mai bine anunț spitalul de boli psihice.
-Faceți ceva, dar luați odată o decizie că nu mai pot, internați-mă în spitalul cu toate bolile, și
luați speranțele viitoare într-un laborator de încercare.
-Alo! Domnule, mai sunteți pe fir?
-Care fir, de plăcere? Am sunat greșit, îmi păreți cunoscută, aveți vocea înfundată a
videochatistei de aseară.
- Aveți perfectă dreptate. Lucrez în toate schimburile, sunt unde ai nevoie. Tu, mă suni să
anunți că ai probleme, poate că și eu, centralista, centurista, am nevoi personale, ce ar fi să te
ignor. Ai să mă suni și nu voi răspunde, voi rămâne carantinată, izolată în sufletul tău.
Apropo, te-ai vaccinat?
-Încă nu
-Vine fata să te imunizeze, așteaptă-mă la fix, pe fix.
-Sunt asimptomatic, nu am nevoie de vaccin.
-E obligatoriu, altfel îți închid apelul
-Alo!
Alo! Și te-ai dus dulce minune, nu ai scăpat nici tu de furia covidului. Și eu cu cine vorbesc,
cine îmi ține de urât astă seară?

Scheci: Meniu literar

Am deschis un fel de restaurant cu meniu romănesc. Am pus pe masă meniurile așteptând
clienții. Bucătarii sunt de mare clasă michelin. Ca chefi bucătari ii am pe cei mai buni.
Apare-un mușteriu, un curios ce iese, iar intră, și iar iese, nehotărât el este.
Scap foaia din mană pe masa care-i lună.
Lătrăm cu toți la lună, hai noapte bună!
-Băi, stați așa!
-Of, băile-s închise!
-Ce băi, Mișule? Mă doare-n cot de ele!
-Spuneam așa că mi-a venit...
-Ce, ți-a venit gagica?
-La treabă toți, m-ați zăpăcit!
Revine mușteriul.
Deschide ușa speriat și zice:
-Aveți cumva și prețuri?
-Prețuri la ce?
-Prețuri vizibile la meniu, adică, plătesc cât scrie! Nimic mai mult.
-Desigur, poftiți. Îl așez pe scaun, lângă masa lună, curată bec. Ce, becul e curat?
-Ce bec, domnule?
-Vorbeam și eu așa , peiorativ, ca restul!Restul, vă rog!
-Ce rest, domnule?
-Un rest ce-mi stă în cale!
-Aveți vă rog răbdare.
-Aveți ceva mâncare?
-Adică, ce?
-Adică ceva hrană, ceva recent gătit în astă seară!
-Îmi pare rău, la noi serviți din clasici.
-Sper să miroasă bine?
-Vă las să conspectați meniul. Îmi faceți doar un semn și vin.
-Păi, vin atunci să fie!
-Spuneam că vin să iau comanda. Noi nu servim alcool.
-Dar, ce serviți, că mirosiți a vodcă
-Nu-i treaba dumitale, m-am îmbătat ca prostu'!
-Bine, bine! Da, ce te-nfurii?
-Sunt ne...
-Ești nesatisfăcut de soață?
-Ei da, acum îmi intri-n casă? Am vrut să spun, nemulțumit. Il zdruncină de creștet.
-Nu vă permit! Vreau să vorbesc cu șeful!
-Chefi, veniți puțin?
-Și se prezintă chefii, toți chefii bucătari.
-Ce-i cu șarada asta?
-Sunt chefii bucătari.
-Și șeful ăl mai mare, unde-i?
-Aici, toți suntem chefi, cumetre.
-Cu ce-am greșit doamne?
Deschide meniul și rămăne uimit.
Meniul îi cuprinde pe:
Mihai Eminescu
Nichita Stănescu
Alexandru Macedonscki
Lucian Blaga
Emil Cioran
Petre Tuțea
Mircea Eliade
Nicolae Labiș
Eugeniu Ionescu
Marin Sorescu
Ion Luca Caragiale,
etc și restul.
-Ce pot alege?
-Ce vrei, dar, hai alege!
-Îl vreau pe Labiș, pe Labiș l-aș alege.
-Cu ce să începem, cu Vioară neagră-ntre oglinzi, Albatrosul ucis ori Moartea căprioarei?
Dacă tot ați sacrificat căprioara, atunci aduceți prada.
-Așteaptă vine prada, cartea m-ați derutat.
-Hai domnule, vorba lungă-i sărăcia omului.
Așează cartea bucuros.
-Să nu mă plictisesc, până gătiți, citesc. Sper să nu dureze mult. Mi-e foame, vreau mâncare.
-Pardon? Ce nu înțelegi? Domnule aici servim cult
-Pardon? Ce nu înțelegi? Domnule aici servim cultură.
-Adu-mi cultură de ce aveți.
-Eu v-am servit.
-Cu carte?
-E tot ce avem.
-Cum, friptura unde este?
-În măna ta.
Vin chefii cu satâre.
-Ce-ai spus, ce nu-ți convine?
Înfulecă degrabă din copertă.
-E bună, bună cartea!
-Băi, nu așa!
-Dar cum, vai, mă scuzați!
Se prinde de tacâmuri.
-Bai, nu tăia, deschide și citește!
-Am înțeles, dă-mi restul!
-Ce rest mai vrei?
-Vreau tot meniul, mi s-a deschis apetitul.
-Vai, Doamne, ce minune!
Ușa se deschide și multă lume intră.
-Poftiți, luați loc!
PS: "Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arme de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!", fragment din poezia: Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
scrisă de Mihai Eminescu.

Neînsuflețită chemare

Oase pretutindeni, nimic nu se poate împlini fără așezarea osemintelor pe articulațiile
duhurilor apoi mulajul este o interpretare. Dacă ar fi după mine nu aș mai creea oameni. Aș
permite imaginației să elibereze câte un necunoscut, apoi ajuns cunoscut împlinit de forme.
Un pătrat cu alte două subdimensionate și cercuri mobile prinse de prelungiri
dreptunghiulare, culegând flori, o rotiță prinsă de altă rotiță să vadă fluturii, și-apoi fluturii
să îl vadă pe necunoscut, devenind iar cunoscut, învățându-l să zboare cu rigle metalice,
prinse egal în metri liniari într-o ecuație perfectă. Tot nu ar reuși cu propriile puteri săse
înalțe, și-ar imagina cum eu cunoscut i-aș deveni necunoscut prin distanțare. Ar depinde de
mine, un curios creator, satisfăcut de toată neputința obiectului. După masă îl remodelez pe
necunoscut, se va șerpui în adâncul oaselor, formând iarăși trup care umblă prin gând, din
necunoscut îi devin cunoscut până la urmă. E ușor să fii până nu ești altă stare, din însuflețit
să ajungi neînsuflețită chemare.

Marcel Vișa: Azi nu s-a întâmplat nimic

========= poezie ============
doar cerul și-a schimbat de câteva ori culoarea.
ai fost tăcută precum o catedrală în miez de noapte.
pași de călugăr în vis, clopoței de vânt și zăpezi tibetane.
m-a apelat cineva, dar te țineam în brațe ca în poemul acela...
adormiseși.
nu am notat numărul, a rămas la apeluri pierdute.
am dat volumul încet la viscol
să ascult la pick-up Bob Dylan - Blowin' in the wind.
pe măsuța de cafea, cartea neîncepută, de la Radu.
geamul aburit.
azi nu s-a întâmplat nimic.
am măturat de zăpadă rafturile.
uite așa, fără să plec de lângă tine.
am reparat acoperișul și am uitat lada cu scule în nămeți.
la primăvară vom culege chei de paișpe înflorite,
muguri de ciocane și clești uriași până la nori.
vom regla mecanismele lumii.
dormi liniștită,
mai rămân puțin cu ale mele.
azi nu plec niciunde.
promit.

=============================== =====

Nicolae Silade: Învingătorul

În cizme vechi, lustruite, generalul intră-n cazarmă.
Într-o mașină verde, blindată, sosește șeful statului major.
În bocanci negri, vechi, soldații se îndreaptă spre câmpul de luptă.
Deasupra căruia zboară, în cercuri concentrice, un alb porumbel.

Pentru a trăi, nu e suficient să respiri.
Pentru a trăi, trebuie să câștigi lupta dintre bine și rău.
Trebuie să câștigi lupta dintre întuneric și lumină.
Știind că lumina e mereu biruitoare.

Toate lucrurile sunt într-un război continuu.
În război unele cu altele. Și toate împreună, cu totul.
Până când nu mai rămâne nimic din ele.
Până când totul devine învingător.

Din tot apar toate, pentru ca toate să dispară în tot.
Și în tot ce există își trăiesc existența și văzutele și nevăzutele.
Pentru că toate văzutele se fac neîncetat nevăzute.
Pentru că nevăzutele încep să se vadă din nou.

Dar nimic nu e nou sub soare.
Și totuși, totul se înnoiește sub soarele cel nou.
Iar lumina adevărată vine de foarte departe
Și de foarte aproape din lăuntrul tău.

Atila Racz: Clipe

Fie-n cuvintele tale

și fulgul de nea
și troina
și iarna trecută
la gura cuptorului
în povestea-nserării

fie ca-n copilărie

fiecare clipă
ce se desprinde
de gânduri

fie din poezie

și umărul colinei
și casa din lut
și părinții

îți mai aduci tu aminte
rochia ta de zăpadă
cum se topea de pe margini
și-ți rămânea primăvara
pe sânii
cât doua mierle aduse
din cântec iubire.

Viorel Boldiș: Cu Dumnezeu la cafea

==========================
Stăteam cu Dumnezeu la o cafea,

Că nu l-am mai văzut de o viaţă,
Îi povesteam de mine şi râdea,
Aşa, ca un bătrân, pe sub mustaţă.

L-am întrebat: Oh, Doamne, poţi să-mi spui
Cam ce scor am făcut de astă dată?
El mi-a răspuns: Eu nu spun nimănui,
Vă las pe voi la dreapta judecată.

Dar o spunea, aşa, zâmbind mereu,
Făcând să pară treaba pozitivă;
Stăteam la o cafea cu Dumnezeu,
Şi-am înţeles că suntem deopotrivă.

==========================

Gina Zaharia: nici...

poezie
nici astăzi nu voi recunoaște că te port cu mine

e treaba mea încotro merg
e treaba ta că te-ai așezat comod în suflet
nu dau vina pe nimeni
când ajung la intersecții am inima cât un purice
n-ai cum să te rătăcești
dar am sentimentul că pe drumul perpendicular
trebuie respectate anumite detalii
una e să închizi ochii alta e să știi cât de lung ți-e pasul
și de câte ori te oprești să verifici calendarul
ultimei ore

n-am stat de vorbă cu nimeni e mai bine așa
de ce ar trebui să se minuneze lumea
că toate conversațiile cu tine încep ca o poveste jucăușă
în care cineva se leagă la ochi
și dă drumul zmeului
liniștea mea ești tu
cameleonică și magnetică
înmiresmată și pusă pe harță
dar minunată ca luna plină în vârful brazilor
învățați cu singurătatea

Cristina Ștefan: Impresie de iarnă

Trec prin case cu garduri înalte

Pe străzi cătrănite de ger
Nu-i nimeni și vântul împarte
Pustiu de pământ și de cer.

Orașul e-n somn. Hibernează
În singuratic bârlog
Și orice mișcare stagnează
În imensul de alb epilog

Un final epopeic pătrunde
Prin ziduri, prin ramuri, prin sânge,
Când timpul fixează în unde
Momente. Fixează și frânge.

Reverberează în ecou pierdut,
În liniște, uitare sunt
Un punct final în azimut,
Un suspendat pendul mărunt.

(Din volumul: Cristina Ștefan / Orașul, Ateneul scriitorilor, Bacău, 2017)

Marcel Vișa: n-am părăsit pe nimeni

poezie

am testat singurătatea cu vârful degetelor

în exil
departe de locurile propice vieții
o forțare a limitelor într-un mediu ostil
rememorând orele târzii ale vieților precedente
revenit în vechiul trup
auzeam casele cum respiră târziul din oameni
pipăiam pereții goi ce atârnă deasupra neantului
albul lor orbitor
n-am fost părăsit de nimeni
doar câțiva oameni mi-au murit în brațe treptat
și nu am știut cum să-i vindec
ceva îi otrăvea din interior
despre ei nu îmi amintesc mare lucru
întrucât moartea nu e o tragedie
teribilă e doar uitarea
am testat singurătatea cu vârful degetelor
și mi-a părut călduță
în comparație cu sufletele semenilor
abandonați de clipa aceasta

Doar piatra din adâncul fântânii îți poate vorbi despre durerea apei (Teodor Dume)