Maria Ieva: Poezii

Greva zăpezilor

Te tot rănesc de-o vreme şi mă dor,
Zadarnic fug că iarna-mi țipă-n sânge
Ca fulgerul din ochiul de condor,
Când marginile zărilor îl strânge.

Primesc de veste că ar fi un vraci
Ce vindecă metafora din faşă,
Dar mai întâi îți cere să dezbraci
Toți fluturii ce-i porți pe sub cămașă.

Strig licuricii să aprind un rug,
Că rimele de-o vreme sunt cam rare,
Iar verbele pe care le conjug
Nu mai au timp de încă o mirare.

Dar licuricii mă privesc trufaşi,
Ei nu mai vor ca rugul să-l aprindă
Şi au trimis degrabă doi arcași
Să le plătesc lor golul din oglindă.

Cum nu mai am nici rime, nici arginţi,
Metafora cuprinsă e de febră,
Renunţ la vraci şi mă întorc la sfinţi,
Că au intrat zăpezile în grevă.

Apel

Am rămas femeia născută din vină,
Cu palme de vânt şi buze de dor,
Dar apa din pleoape e tot mai puţină
Şi braţele crucii de-o vreme mă vor.

Zăpada din gânduri se cerne-n cuvinte,

Trecutul rămâne presat între foi,

Pe drumul uitării ne-aducem aminte,

Căci sufletul trece de margini, vioi...

Un nor îşi dezbrăcă veşmântul de rege

Şi stropii iubirii priveşte-i cum curg;

Dar mările toate încep să se-nchege,

Ca foşnetul zării în ochiul demiurg.

În visele tale dorinţa mea geme,

Tu ştii cum mă doare azurul din piept?

Să cer altă viaţă? E mult prea devreme...

Să cer o tăcere? E poate nedrept...

Rănile uitării

Am fost un strop de apă, iar tu un însetat;

Pe dosul unei umbre, în zori, cum m-ai aflat?

Ce înger fără formă, din ceață, te-a creat,

Când eu credeam că viața în mine a secat?

Sub scăpărări de astre cresc nuferii pe lac,

La balurile vremii te-ai îmbrăcat în frac

Şi ca o floare albă desprinsă de rever,

Eu am venit spre tine să-ţi fiu un giuvaer.

Dar când prin căi lactee dorințele-au irupt,

Zăgazurile vremii în piepturi ni s-au rupt

Şi apele celeste s-au revărsat spre stele,

Ca rănile uitării din gânduri să le spele.

Absențe

Zadarnic e să strig, nu-i nimeni să m-audă,
S-a răsucit o umbră cu faţa la perete
Şi strigătul se pierde ca un ecou în undă,
Lăsând în urma clipei iubire și regrete.

Din marginea oglinzii privește vinovată,
O amintire vie pe care o respingi,
Dar poarta dinspre soare rămâne încuiată
Şi-absențele de-o vreme sunt parcă tot mai lungi.

Plecările spre stele sunt astăzi clandestine,
Respir un colţ de lună căzut de pe perdea
Şi-aştept să vină ora când se împart destine,
Poate primesc o carte, un semn de undeva...

Perdelele de vânturi sunt încă translucide,
Ferestrele spre ceruri încerc să le deschid,
Împing încet o zare şi nu mă pot decide,
Să mă întorc în mine ori să păşesc în vid?