Elza Hansen: Despre fericire

-povestire-

E dimineață. Soarele s-a trezit înaintea mea dând cerului o notă albastră. Un albastru inconștient de fericit, altfel decât acel albastru pe care de obicei îl simt în sufletul meu. Așa ia loc fericirea, inconștientă de ea însăși. Când se naște, se naște fără trup, nepăsătoare de limitele spațiului și a timpului. Am o presimțire. Asemănarea sentimentului de fericire pare a se naște atunci când resursele încercărilor de a ajunge la ea, se termină. Ia forme neașteptate. Din te miri ce. O poți percepe cu un simț așa precum al cerului. Pare a fi acolo, dar nu e de atins și nici de posedat. Îl percepi și ști că e, fără să știi de unde ști. Și odată ce ai trăit sentimentul fericirii, dar nu în forma bucuriei obișnuite, ci în forma prezentei liniști sufletești, pentru suflet e de ajuns, ca să creadă din nou, că poate trăi cu tot ce e suferință. Își duce suferințele de tot felul, la fel cum își duce cerul ploile și furtunile, vijeliile și întunericul...

Când întunericul suferinței umbrește duhul de viață, uneori lumina speranței pare prea îndepărtată. Atunci, dragostea poate lua înfățișarea unei mâini divine care se întinde să mângâie și să aline. Se materializează și dacă pentru o vreme doar, printr-un cuvânt sau un zâmbet în întâlnirea cu un alt om. În întâlnirea cu un alt om, ai ocazia să te reîntâlnești pe tine, să te regăsești, să te reinventezi într-un fel nou de a percepe dragostea si fericirea. În felul acela de dragoste și fericire care ți-l da văzul unei fâșii de cer albastru, ce își face loc printre nori. Acel fel de fericire vindecă. E fericirea care alină... Cerul o numește sieși, după ce își plânge ploaia, fericire senină...