Lipsită de lumină, zăpada ce te-a nins nu se zărește
sub o tunică de dominican una sau două stele,
ți-aduseră mesaj pe-o frunză-nscris c-un os de pește
în limba neoplasmului antic intrat în circuit până-n plăsele.
Furgoanele tot cară sânge ceresc curs din securea lunii,
ți-ai pus pe-al vieții hematom mătănii-n formă de petale,
binecuvântă, Doamne, în roșu transparent, anxietatea lumii,
ascunsă de-evantai, să nu-i vezi coapsa baletând pe dale...
Te arse chiar zăpada, chiar și gheața, interterestră-gură
a sângerării, a plânsului când speri că totul va fi bine
ca la-nceputul epocii de aur în iezerul la sud de sine..
Speranța era verde, și inimi desenai la scala – do solemn
al răsuflării, stindardul biruinței ivea heraldicul îndemn,
și flacără, și vremea, și floarea, secundă – tot mai pură!!!
VIITOR FĂRĂ PLECARE
În calcul diferențial ia acalmia și punctul de sosire
ce niciodată de zbuciumul talazului nu e ajuns,
vibrează, ici și colo, două minți menite să se mire,
întreabă câte strigăte și câte dioptrii are în plus
privirea mitologică – a Meduzei? Cu genele cusute
cu sârmă-n Purgatoriu suflete borderline pe rugul
luxuriei și-mpărtășaniei, avem eresuri și anacolute !
Înțelegeai în fine că e totuna înmugurirea și amurgul...
Astfel din timp aveam doar jumătatea: un viitor fără plecare.
Rămâne doar prezentul, nu-ți ajungea parfumul și nici crinii
angelicei zăpezi, tânjeai după Lighea cea veșnic iubitoare,
adolescentă veșnic, și-aducătoare-a morții amanțil
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu