Ion, al nostru de la sat își cam dorea să aibă zestre
Și într-o zi s-a hotărât să pună lacăt la ferestre
Și-a luat ce-avea el mai de preț, într-un rucsac la drumeție
Și a plecat cu ochii-nchisi, să uite de copilărie.
A tras de soare spre-a clipi, purtând cu el multe sindroame
Visând la clipa că-ntr-o zi, nu va mai ști de dor și foame,
A încercat din răsputeri să treacă patima prunciei
Dar pas cu pas era un zid, născut prin ochii sărăciei.
Ion, era un luptător și a luptat să-și schimbe traiul
Muncind pentru acel puțin cu care-și cumpăra mălaiul,
A tras de sapă, de topor și de betoanele angoase
Și nu i-a fost deloc ușor, visând la clipele frumoase!
Dar într-o zi, un om de stat, trecând prin fața lui privește,
La biet Ion, străfulgerat, cât e de harnic și muncește...
El îi oferă un pahar de apă rece și sfințită
Și-l scapă de acest calvar, făcându-i ziua fericită.
I-a oferit un post frumos spre a-l sluji-n gospodărie
Salariu bun, la fel și-un pat și-o ciorbă caldă-n farfurie,
I-a spus că poate într-o zi, când vremea rece-o să dispară,
Îl va purta cu el de zor la glia sfântă de la țară.
Ion al nost', țăran de fel, prin dor și port se cizelează
Devine om cu caracter și rana cruntă și-o pansează,
Ajuns boier într-un final, pe el îl huiduiau puștanii
Înțelegând că pentru bani, el își pierduseră toți anii!
-Cu ce-a greșit, Ion al nost'?
-Se-ntreabă el, la ceas de seară!
Că a muncit, nu a furat și n-a-ndraznit nimic să ceară.
Dar el era neînțeles prin taina sfântă de iubire,
Că pentru bani el a pierdut cea mai frumoasă amintire!
Trecut-au ani și ani la rând și-ntr-un final Ion se-nsoară –
Are copiii mari de-acum cu gânduri de-a pleca din țară,
În ochii lor a tot privit la omul ce-a lăsat mândria
Și a văzut că pentru bani, el și-a pierdut copilăria!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu