Nicolae Silade: Sonete

                          I

Trecut uşor de-a doua tinereţe,

Am dat de tinereţea ta dintâi,
Iar timpul începu de-atunci să-nveţe
Că în iubire tânără rămâi.

Până şi spaţiul care te încape
Învaţă cum şi cât să te păstreze,
În foc, în aer, în pământ, în ape,
Să îţi rămână simţurile treze.

Iar cum surâsul tău fără sfârşire,
Încremenit în veşnice cuvinte,
Renaşte întru marea mea iubire,
De dincolo de neguri şi morminte,

Aşa şi eu, acum, la vârsta mea,
Întineresc de frumuseţea ta.

                                                                          II

Nu te-am dorit în lumea mea ciudată,

Deşi, ca mine, nimeni nu te-adoră,

Nici n-am gândit c-o să te am vreodată

Mai mult decât în inimă, ca soră.

Iar de cobor în lumea ta măruntă,

În cafenea, pe lângă mateloţi

Nu pot, în tinereţea mea căruntă,

Să înţeleg de ce te dai la toţi.

Când numai eu pot să îţi dau putere

Să redevii ce-ai fost, cândva, regină,

Să-ndupleci ani şi chiar să naşti noi ere

În care doar iubirea să ne ţină.

Dar cu-un sărut tu intri-n mine toată

Şi lumea mea devine trup de fată.

                              III

De ce să laşi iubirea să se şteargă,
Să se dizolve în acide clipe?
Când poţi să te întinzi, lejer, în iarbă
Şi veşnicia-n noi să se-nfiripe.

Să curgă râul, singur, mai departe,
Iar noi, ascunşi, sub sălcii zâmbitoare,
Să ne scăldăm în viaţa fără moarte
Şi în iubirea care-n veci nu moare!

Uitând de noi, de vârste şi de lume
Să ni se piardă urma pe pământ
Şi mii de ani să nu se poată spune
Unde e timpul şi cum l-am înfrânt.

Lumea, de noi, de-şi va aduce-aminte,
Să ne găsească, tineri, în cuvinte!