Nicolae Silade
Sublimul firescului văzut dinăuntru
Stă în esenţa firescului libertatea, doar că aceasta are gradele sale, precum am măsura valorile ce definesc existenţa, pe multiple scale, nu toate fizice. Mai mult spus, la fiecare turbulenţă ori răsucire, de la ideatice la faptice apoi programatice, intervine nevoia unor legi. Şi astfel, din angrenajul propriu entropic, ajungem la oarecare ordonare. Dincolo de cumulul legilor universale şi de acelea apăsătoare prin amalgamarea şi încrucişarea lor, considerate ca factori stabilizatori în societate, adeseori tindem a ne institui propriile legi care să ne ofere confortul propriei personalităţi.
Într-o clară empatie se întâlnesc cele două esenţe care în fapt altoiesc fiinţa poetului, iată: „niciodată n-am ştiut să aleg între o femeie frumoasă şi o carte bună/ mi-au plăcut întotdeauna femeile întotdeauna cărţile nu le poţi separa/ sunt dătătoare de viaţă amândouă amândouă sunt izvor de iubire şi de/ înţelepciune dar o femeie frumoasă citind o carte bună este o femeie// frumoasă citindu-mă ca pe o carte bună în timp ce eu citesc toate/ femeile frumoase ca să înţeleg viaţa şi frumuseţea ei şi misterul da/ qui n’a pas connu la femme n’a pas connu la vie îmi spune cineva/ şi înclin să-i dau dreptate pentru că viaţa fără femei nu e viaţă iar/ cel ce iubeşte ştie şi cel ce ştie iubeşte am aflat asta din cărţile bune/ din cartea cărţilor pe care o tot citesc şi o tot recitesc şi tot misterioasă/ rămâne oare n-ar fi mai bine mă întreb eu pe mine să fac dragoste cu/ cea mai frumoasă femeie din lume iar ea să mă nască din nou să îmi// spună mai pune şi tu mâna pe-o carte pe cartea cărţilor de exemplu/ căci naşterea e cea mai mare minune iar eu să îi zic că dragostea” ( miniepistole II - 38).
Întreaga construcţie lirică are drept nucleu această mărturisire cum nu se poate mai directă, nuanţată şi întărită astfel încât să nu lase nicio umbră de îndoială. Pornind din sinceritate pură, trecând prin filtrul emoţional care fixează imagistica într-un fel iniţiatică, şi ajungând la amplitudinea fenomenului, astfel se întâmplă. Fiind o introspecţie, am aştepta o cuprindere a largului ansamblu structurat în fel şi chip, dar e bine că se rămâne la ceea ce contează primordial. Iar cum o viaţă nu e de ajuns, implicit doar o naştere, se creează acea punte între fiind şi dorit- imaginativ.
O sensibilitate rar întâlnită, o pătrundere conştientă adâncă, în ţesătura fină deşi bătătorită de timp, a sufletelor acelora pentru care gândirea binelui e hrana de căpătâi… „de ziua poeziei am fost invitat/ să recit nişte versuri într-un cămin de bătrâni./ bătrânii erau mulţi şi cuminţi şi atenţi, atât de mulţi/ şi cuminţi şi atenţi că puteai vedea copiii înlăuntrul lor.// şi le-am citit două poeme de dragoste. din dragostea/ aceea care mişcă sori şi stele. şi am văzut copiii înlăuntrul/ lor. am văzut cuvântul. am văzut şi sori şi stele. de parcă/ se-ntrupaseă din versuri. de parcă tinereţea// reînflorea în ei. şi le-am spus că sufletul n-are vârstă./ şi le-am spus că bătrân e doar podul de fier. podul acela/ de fier dintre lumea de mâine şi lumea de ieri. apoi nu/ mai ştiu ce le-am spus. dar i-am văzut privindu-mă// şi i-am văzut ascultându-mă ca şi cum/ dragostea singura noastră avere.” (miniepistole 1 – 15).
O fi sau n-o fi astfel… mai multă lume a fost până acum de părere că da: din momentul în care ne naştem, copii fiind, devenim deja bătrâni într-o relativitate a constrângerii; iar bătrâni fiind, redevenim copii. Aş zice mai degrabă că suntem copii şi bătrâni în orice nepreţuită tinereţe a noastră! Acesta pare a fi ghemul de înţeles pe care frumos de tot îl desfăşoară pentru a-l împărtăşi, poetul.
Ajungem, pentru că trebuia să se întâmple aceasta, la o lecţie despre nemăsurare, pe care o putem învăţa destul de repede, dacă e să avem destulă dorinţă şi desigur destul curaj… „am tot timpul de pe lume şi tot timpul de pe lume e al meu/ de acum şi până la facerea lumii şi de la facerea lumii până la/ desfacerea ei am tot timpul de pe lume şi iarăşi de la desfacerea/ lumii la refacerea ei tot timpul de pe lume este timpul meu// de la omul făcut din pământ până la omul născut din cuvânt/ am tot timpul de pe lume şi de la omul născut din cuvânt până/ la omul de cuvânt am tot timpul de pe/ lume este timpul meu şi toată viaţa lumii este viaţa mea da// e bine să ştii asta e bine să ştii cum a fost începutul şi cum/ s-a sfârşit când începe sfârşitul şi când va sfârşi e bine să ştii/ cum se face totul şi cum se desface cine umblă pe apă şi apele/ cum se desparte de ape ei bine nu chiar în ordinea asta nu// dar ce contează când ai tot timpul de pe lume şi/ tot timpul de pe lume e al tău iar tu eşti chiar timpul” (miniepistole 1 – 18).
Ei, de data asta şi aici chiar nu mai zic nimic, să-mi ierte Nicolae Silade „calea de fugă” deoarece pentru a zice mai departe… am tot timpul de pe lume.
Daniel MARIAN
despre
 |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu