adiere de colinde
peste așteptările raiului meu.
Fulgii de argint,
cu care îți netezeai cărările
și îmbrățișările toate
între ceruri și eu cel de jos,
mai cern acum doar
clopote turnate în armonii
de cristale cerești.
Cuvintele-ți albe
înfloreau îngeri la geam
aduși de nicăieri
și dintr-un niciunde
nefiresc răsărit de poveste.
Șoaptele ireale
îmi legănau duios copilăria
și a inimii inocență
fără de rece, fără de tremur,
mai ales fără de timp.
Iarna ta,
cu sori neîmblânziți din
lumi așternute încetișor
pe un vis de iubire-poem,
e tot ce mi-a mai rămas.
Ce să mai fac
acum
când primăvara bate la ușă?
iar eu nu m-ai am
nici răsărit, nici surâs,
nici zboruri ori vreun cer
folosit drept culoare,
nici măcar rătăcită
vreo idee de ușă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu