Petruța Niță: grădina izvoarelor

oare ce voi fi când părul meu
se va agăța de mine cu rădăcinile trupului crescute-n unghiile poemelor,
când cuvintele mi se vor rostogoli
peste pielea gândului ce-și va încreți anii
în colțuri invizibile
din care cuib mi-ar necheza albastrul plin de aripi?

oare unde-mi va sta soarele
când voi strânge în mine tandrețea bunului rămas
și voi pleca departe cu apusul în spate,
din care nori mi se vor dezlănțui furtunile
ce ploi îmi vor alăpta setea...
din vinul meu s-ar mai sfinți vreo mare?

unde mi-ar fi iubirile din care-am stors spovedanii
ce trup mi-ar mai săruta lumina din zorii curățirii
dacă spinul unui trandafir n-ar mai sângera de galben,
carnea mea ar mai plânge vreodată cu glasul pruncului nenăscut
cu ce degete mi-aș cununa tristețea?

oare ce haină mi-ar îmbrăca nuntirea
când parfumul ultimului vis mi-ar înflori deșertul
și mi-ar cunoaște frica să nu-mi umplu oasele de frig?
dacă izgonirea din grădina izvoarelor mi-ar fi miere
- cum e pacea din ochii Tăi -
Doamne, doar m-aș uita la tine
cum privește sânul copilul care-l suge!