Amelia Vlădescu: Singurătate

Abia ies până pe prispă și adast în dreptul porții,

De-ar deschide-o cineva; o vecină sau nepoții,
Să îmi umple bătătura, bătrânețea să-mi aline,
Să mai schimb și eu o vorbă; tare-i greu când n-am cu cine!

Ochii mi-s încețoșați, lung îi drumu' pân' la poartă,
Aș ieși, dar socotesc, că toiagu' nu-mi e hartă.
Bătrânețea schimbă trupul, ce șăgalnic îl transformă!
Într-o cruntă simbioză încurcând umbra în formă.

Ne închise cârmuirea în sihăstria odăii
Născocind aceste molimi, repetându-le-n ecouri,
Niște oameni fără școală, doar cu "a vieții", din hoție,
Făr' credință, judecată, au îngenuncheat o țară cu-n cuvânt: Epidemie!

Nu-mi aține nimeni calea, să mă-ntrebe, să scoată,
De-am nevoie de ceva; măcar de-o cană cu apă.
Război, foamete și pâine drămuită pe cartelă,
Un colț azi și unul mâine, ce-l ascundeam sub flanelă.

Toate astea le-am trăit, în decenii zise "soartă",
Iar acuma nu mai știu, de sunt vie ori îs moartă.
N-am murit de frig, de foame, n-am pierit-n acel tumult,
Știi, tu omule, cât doare amintirea din trecut?

Ne spălăm-n oglinda apei lepădându-ne de frici,
Iar cu ochii către ceruri ridicam a noastre rugi,
C-o fiertură și o turtă, fără lanțuri la credință,
Am respirat libertate, n-am înlănțuit ființa.

Cu degete descărnate apucă de sub ștergar
O coajă tare de pâine și un boț de brânză amar,
Buzele-i se strâng pe gura goală făr' de dinte
Molfăind tăcut în lacrimi bucătura-n gânduri mute.

-Luminează-mi, Doamne, gândul! cere buna din odaie,
Cu buzele împietrite, lacrimi calde-i curg șiroaie,
Pe cer nouri se adună, vântul suflă în fuioare
Brațele se-ntind în rugă, ochii ei cer îndurare.

Vede-n drum trecând cortegiu; cu popa, un car și-o cruce,
După ei în urmă nimeni, nici ort aruncat-n răscruce.
Se duse și Gheorghe al Anei și Dumitru și-ncă trei,
N-auzi nici clootaru', nimenea nu-i după ei.

-Nu mă pedepsi, Tu Doamne, să mor în aceste vremuri!
Să n-am parte nici de Taina Sfintei Morți a rânduielii,
Să călătoresc prin neguri cu ființe nictalope
Luntrea lui Caron să-mi poarte suflet rătăcit-n sincope.

Nu m-am lepădat de Tine, lumea-și joacă rolul ei
Și soarbe cu golul minții hrană doar pentru atei.
Sufletul meu este liber, chiar dacă trupu' nu-mi zboară,
Tu îmi încălzești ființa, nu-mi fac neamu' de ocară!

Dacă vedeți vreun bătrân gârbovit în dosul porții,
Dați-i măcar o bomboană, îndulciți-i clipa sorții!
Cerșetor umil al vieții ce-a perpetuat destinul
Bunătate de-i împarți, în Lumină-ți așterni drumul!