Daniel Marian: Refolmulările între explicit şi (sub)liminal

   Note critice   

(Ottilia Ardeleanu – „Când tac şi tu mă asculţi”, Ed. Junimea, 2021) Până şi tăcerea este relativă, într-o lume bazată pe moftul entropic în ciuda tuturor viziunilor idealiste. Depinde cum priveşti tăcerea, adjectivând sau atributând, pe fondul vieţii care oricum îşi urmează cursul fie el discret ori zgomotos. În zvonul scadenţei de credit ce se cere reînnoit, prilejul decontului ar presupune o doză de acalmie pentru a nu greşi cifrele pe care s-a pariat toată viaţa. Sunt însă tehnici speciale care permit desfăşurarea cuvântului camuflat în zona dezbaterilor algoritmice, încât lesne i s-ar putea spune o anumită formă de tăcere, interpusă între calculele complicate ale sorţii tranfigurate în obiectualizări matriceale. Să urmărim acest eşantion aproape didatic de „bilanţ”: „facturez ultimele zile/ le pun preţ şi tva/ le bag la impozit/ pentru toate tristeţile mele/ pentru toate zilele ploioase/ furtunile şi ceasurile înecate/ în oceanul acesta/ sufletul meu/ fără faună şi floră/ fără flotă/ fără oameni/ de dragoste petrol îmbuibat/ de toate deversările/ şi amărăciunile lumii/ aici cândva era un debarcader/ lacul şi tu/ mă strângeai aproape de cuvinte/ o poezie şi încă una/ o scenă de nebuni şi/ nebuniitoate pornirile inimii/ fixau cele patru colţuri ale lumii/ geografia fericirii/ cu munţi şi păduri/ şi acel zâmbet cu care mă prindeai/ floare la pălărie”. Ottilia Ardeleanu cultivă atmosfera ondulatorie în care senzorialul se proclamă şi se tranfigurează încât să justifice lumea izbucnită care îi prieşte poetei, „dintr-un început”: „din facerea dintâi o apă mare/ eu şi tu luaţi în braţe/ ne-am făcut alge şi cai de mare/ şi stele şi toate celelalte/ o lume nouă ne-am făcut/ lângă ţărm unde zorile/ se întind de-a lungul pe sfoara orizontului/ Cineva arăsturnat lumină şi ne-am făcut culori/ verdele de Graal germinativul verde profetic/ roşu intim cardinal ori infernal/ un albastru imaterial cumpănit al sacrului/ toate au prins chip de pământesc/ şi ne-am făcut din ele cuvinte/ cu toate acestea trăim/ până în zilele din urmă”. Dincolo de parabolele destul de complicat dar convingător create, se iveşte însă realitatea bolovănoasă cere o „rugă”: „Tu să mă ierţi/ Doamne/ nu am ştiut să-mi rânduiesc viaţa// zilele s-au dus cumva/ departe de inima de femeie// am nimerit într-un rai nedereticat// spăl pe jos/ iarba şi florile şi copacii/ şi singura iubire”. O interesantă expectativă în perspectiva revigorării ars poeticii...: „am un cuvânt albastru de tot/ e o linişte pe care o scriu/ ca să mă simt în singuranţă// nu fac nimic cu el/ îl mai învârt uneori pe degete/ şi ce frumos îmi dă senzaţia unei euforii// relaxat pe vârful unui creion/ fără vreo apăsare/ se revanşează faţă de hârtie// îl repet de câte ori vreau/ şi dacă dau pagina/ se preface roşu” (metamorfoză). Cu sinceritate şi oarecum cu reproş, este lansat şi asumat conceptul aparte al rostului dar şi neajunsurilor vieţii alcătuite dintr-un mănunchi al peregrinărilor: „spăl şi mă gândesc/ la cum ne curăţăm de noi/ de zilele tot mai puţine// viaţa e o delegaţie// o valiză care nu se goleşte7 niciodată de sentimente/ înghesuite între haine/ mereu pe ducă// totdeauna laşi un pat răvăşit// calc şi îmi imaginez trupul/ umplând ţesăturile/ inspir adânc să consum tot/ aerul dintre noi// aşez lucrurile rămase/ din tine unul şi încă/ unul urmează/ să mă părăsească” (femeia care trăieşte/ între două frumuri). „Când tac şi tu mă asculţi” este poezie adevărată. Ottilia Ardeleanu dovedeşte conştiinţă şi expresie lirice ample, atât în urma probelor de luciditate cât şi de visare, prin construcţiile sale decise şi fără drept de apel, înscriindu-se merituos în rândul autorilor de poezie contemporană autentică. (Sursa: Blog:Ottilia Ardeleanu)