Din noaptea ce strigă prin pernele plânse,
Opresc o speranță, pe gene culcată,
Anin muguri de ger pe-arcadele ninse,
Mă-nvăluie frigul cu-o robă-argintată.
La porți de tăcere cad lanțuri de gheață,
Drumuri închise rătăcesc printre umbre,
Când fulger despică a mea dimineață,
Primăveri se trec prin secundele sumbre.
Fereastra spre vis în uitare se sparge,
Vântul mă rănește prin foșnete-n rânduri.
Se spulberă-n mine frânturi de catarge
Și brazde amare îmi ară prin gânduri.
Îmi strâng în căușuri iubirea rănită,
Ating c-un colț de suflet jarul din vatră.
Din ceruri coboară uimirea trezită,
La capăt de zare, cocorii se ceartă.
Păstrez urme de pași și vorba duioasă,
Păianjenul din ochi prinde să se zbată...
Norii cern ninsori și gândul n-are casă,
Fiori înghețați încep să mă străbată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu