Încet, încet albul îi deschide pleoapa în lumină.
Curge lumina din zăpezi prin retină, prin suflet,
ca o trezire la viață, în sunetul grav al gerului,
o talpă grea ce se așează pe zăpada bătătorită.
Iarna și nopțile au lumina lor. Astrul ceresc cântă.
Lasă tăcerea zilei să cadă, îngerii au nevoie de odihnă!
Auzi cum pășesc pe scânteieri de zăpadă!
Nu, nu vor să cadă în bezna de a fi muritori.
Zilele nu mor niciodată, ele urcă vămile văzduhului
până la întâlnirea sufletului cu Dumnezeu,
apoi se retrag, purificate, în lumină, printre îngeri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu