Medalion literar: Geo Galetaru

Poet, prozator. Profesor. Gheorghe Galetar (pseudonim literar: Geo Galetaru). Născut la 8 septembrie 1947, com. Cenad, jud. Timiş. Studii: Şcoala generală din comuna Cenad, Liceul Teoretic din Sânnicolau Mare, Facultatea de Filologie de 5 ani (secţia română-franceză) a Universităţii din Timişoara (absolvită în 1972). Ocupaţia: profesor de limba română şi limba franceză la Şcoala cu clasele I-VIII Igriş, jud. Timiş (1972-1992), profesor de l. română-l.franceză la Şcoala cu clasele I-VIII Dudeştii Noi, jud.Timiş (1992-2013). Debut: în revista „România literară”(1969), debut girat de Ion Caraion. Debut editorial: în volumul colectiv Popas între poeţii tineri, îngrijit de Victor Felea (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974). Colaborări la revistele: „Luceafărul”, „Amfiteatru”, „Viaţa Românească”, „Orizont”, „Familia”, „Tomis”, „Orient Latin”, „Poesis”, „Ardealul literar şi artistic”, „Semenicul”, „Reflex”, „Sud”, „Semne”, „Paralela 45”, „Anotimpuri literare” etc. Membru al USR, filiala Arad (din 2011). Premii literare: Premiul Festivalului de poezie „Lucian Blaga” şi al Casei de cultură „Lucian Blaga” din Sebeş (1994); Premiul Bibliotecii Judeţene Alba la Festivalul internaţional „Lucian Blaga” (2004); Premiul revistei „Sud” la Concursul Naţional de Creaţie Literară „Vasile Voiculescu”, Secţiunea Proză, Buzău (2005).
Directorul revistei Sintagme literare, publicație a comunei Dudeștii noi. Apare sub egida Asociației Culturale Vatra Dudeșteană.
*** „Versurile lui Geo Galetaru sunt delicate caligrame, fragile întrupări ale stărilor sufleteşti, într-un real evanescent, suav, plin de transparenţe şi fragranţe. Versurile conţin străvezimi, imponderabile, realităţi crepusculare, topite, dispărute din real şi vărsate lin în metafizic. Lumea, văzută prin reverie, invocă puritatea şi chiar devine, temporar, pură. Iar eul liric înregistrează totul, înfiorat şi neliniştit, uneori, sau, cel mai adesea, calm şi stăpânit de admiraţie controlată''. (Constantin Buiciuc, Geo Galetaru - un poet al purităţii, „Banat”, VIII, 2011, nr.1).================================================

Ai văzut pasărea aceea

Am acoperit munții și câmpiile cu singurătate.
Am acoperit gândurile noastre cu singurătate.
Doar mersul pe cer, în limita
durerilor promise. Verdele renunțării,
al somnului și al nimicului.
Plus și minus, memoria peretelui alb,
vor fi imagini și falii strălucitoare
când va veni străinul. Mâinile tale,
pielea ta ca un cort părăsit
în calea învingătorului. Am ajuns aici.
Am inventat locurile fericite
ale renunțării de sine.
Tăcerea sapă în oasele drumului,
fără început. Copil fiind,
ai ascultat umbre și ai pipăit voci.
Ai văzut pasărea aceea
și ai fost fericit.

Mi-ai spus...

Nu te speria

nu te speria

mi-ai spus

și eu eram acolo

și încercam să înțeleg

golul

copacii

fântâna arteziană

din fața clădirii impozante a sufletelor rătăcite

mâinile scurmau în istoria recentă

o panoplie de lumini anonime

surâsuri tâmpe

turiști dezabuzați

priveam furnicile din poziția zburătorului ultragiat

voi veniți și confecționați texte pentru surdomuți

e totuna dacă patinezi pe retina bunelor intenții

sau te prefaci că-ți plac jucăriile de pluș

nu te speria

nu te speria

mi-ai spus

cineva cade și voi inventați păsări și păpădii

Voiam să vorbesc

Voiam să vorbesc
dar nimeni nu mă asculta
peroram la nesfârșit
la colțuri de stradă
în piețele publice
în marile amfiteatre ale lumii
cuvintele mele zburau în aerul tânăr și sănătos
ca niște ghemotoace de hârtie
ca niște zmeie colorate
pe cerul îndepărtat
împânzeau eterul cu mesaje calde și încurajatoare
scăpate ca prin minune de la o moarte sigură
voiam să vorbesc
și chiar vorbeam
cu o plăcere nemaipomenită
realitatea căpăta contur în fața ochilor mei
oameni și copaci și orașe
un caleidoscop în plină mișcare
totul se mișca amețitor în jurul meu
și înaintea mea
doar eu rămâneam pe loc
și picioarele
mi se înfundau din ce în ce mai mult în pământ

O altă măsură a lumii

Am fost aproape de silaba atroce, i-am simţit
zădărnicia. Prietenii zâmbeau în zodia paharelor.
O singură mişcare pornită din elanul pauper
al mâinilor care nu mai cunosc singurătatea.
Şi semnele se arătau vii, ca nişte
umbre de fier pe cerul neputinţei noastre.
Am fost aproape de silaba atroce, când
somnul trecea ca un condor beat peste podişuri.
De acolo ştiam că începe
o altă măsură a lumii, mai simplă: acel artificiu
cuibărit odată cu iarna în inima lucrurilor.
Acea uzurpare de sine ce-aduce cu ea împăcarea...

Ce să vezi,

ce să vezi,
pe munții aceia flăcările au altă culoare,
nu te aștepți să aluneci în văile cu miros de tinerețe,
aștepți ceea ce înflorește doar în paharele iernii
și trupul tău se ceartă cu mierlele din stânga inimii,
prieteni, aceasta este viața noastră adevărată
din care țâșnim spre cer ca niște așchii de lumină,
fără să știm,
fără să vedem
umbra albastră a păpădiei în zori.

Înțelegem totul...

Pentru că

înțelegem totul

și zgomotul acesta e un nonsens particular

cine să vină

cine să împacheteze eroarea ta grațioasă

și s-o trimită în întunericul din spatele cortinei

e de-ajuns

o singură silabă care să lovească lumea

să trezească aceste corpuri care se îndepărtează de noi

o vietate pulsând în viitorul incert

din care ne împărtășim cu bucurie

cu încredere în faptele noastre înfricoșătoare

pentru că

înțelegem totul

și apropierea aceasta ne dă îndemânare și curaj

ușurința de-a trece

într-o piele străină

 Vom număra secundele

Ziduri
eșecuri
trădări
ca la carte
cineva împinge scrumiera
în neant
am fost în ultima expediție
a lepidopterelor
am amânat traversarea
râului negru
era ceață
prizonierii pieptănau pisica albastră
a singurului supraviețuitor
vom număra secundele
în care se mai poate petrece ceva
un contur fosforescent
această frustrare pe timp de ploaie
pe timp de fericire
ascultăm
cum trece viața
totul e în ordine
străinul vine în vârful picioarelor
se așează la masă
tace