deșteptare
după un glonț de întunecare
pe o dimineață în sârmă ghimpată
să-mi plâng imposibilitățile
ca si cum un cioc de pasăre
a fisurat osul din care crescuse
fericirea
să-mi râd posibilitățile
care colț de stea a luminat o pleoapă de cer
în noaptea ferestrelor mele
să-i strig tăcerii mă îngrozești precum o cangrenă de floare
scuturată prea curând
în adânc la rădăcini întortocheate de stânci
cum voi putea săpa cuvintele împrejur
de astăzi îmi pun la oglindă o ramură
înflorită de tinerețe
poate mă voi putea recunoaște în ea
mă caut mă pipăi mă strig
cum gheața nu-și cunoaște punctul topirii
nici eu nu-mi bănuiesc culmile arderii
nici putere nu am să-mi pălmuiesc bălbăielile
căci nimeni nu mai știe ceva
cât timp toți știu încă nimic
canonizată mă bântui prin mănăstirea
îndoielilor din icoane
biciul îmi sfârtecă pielea până la rana din gând
am ars toate lumânările și-a rămas
doar întunericul murmurat
printre boabele lipsă din rozariu
durerea reumatică în articulații de cuvinte sfârtecă minuțios
prea târziu te întrebi te frămânți te căiești
prea devreme îți pui țărână în cap
la răscrucea următoarelor clipe
timpul te așteaptă mereu
dezvelindu-și impudic gingiile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu