Note critice , de Daniel Marian
Nicolae Silade
Iubirea ca şansă, mecanism, atitudine
Curios cum cu lucrurile elementare se întâmplă să ne fie cel mai greu. De plidă, nu ştiu să existe manual, îndreptar ori dicţionar pentru stările sufleteşti intense. Aşa că ne rămâne speranţa încercărilor care nu pot să dea greş în mod indefinit repetat, important e ca teoria probabilităţilor să ia în calcul timpul vieţii noastre. Sau, putem şi să lăsăm la o parte orice imbold de organizare riguroasă dintr-o eventuală tehnică a sentimentelor, pe considerentul că până le numărăm şi ne mirăm de ele, s-ar putea ca ele tocmai să fi trecut deja foarte repede prin locul şi timpul care ne sunt. Alternativ, gândindu-mă că ar fi imposibil simultan, ambele variante rămân viabile.
Cu aplicabilitate directă la problematica iubirii şi parafrazându-l înainte de vreme pe Nicolae Silade cu „iubirea nu bate la uşă”, aş îndrăzni să spun: e chiar mai bine astfel, pentru că, Doamne fereşte, să bată la uşă şi să nu fii acasă tocmai atunci şi acolo! Ce-i drept, scenarii pentru iubire ne facem fie că vrem sau nu, neştiind care să fie sistemul valoric integrat potrivit miracolului veritabil. Dincolo de definirea iubirii esenţă, şi de cuprinsul deseori invizibil al acesteia, poetul vine să ne propună o calibrare rezonabilă, astfel filtrată încât să fie confortabilă fiinţei, şi pe care inspirat, fără pretenţii inutile de punctualizare, o intitulează „toată averea mea de simţăminte”.
Acesta fiind în sine un poem concentrat într-o formă incipientă, un bulb din care vor da ramurile rând pe rând intuitive, enunţiative, descriptive, explicative, într-o succesiune când aleasă, când autoimpusă. Autorul încercând, cel mai degrabă în baza percepţiilor de nuanţă, să le confere coordonatele necesare regăsirii lor cât mai fireşti. E un algoritm foarte interesant, care m-a derutat de câteva ori până să-i dau de cap, iar dacă într-adevăr am nimerit cum trebuie, oricum nu-l voi dezvălui acum şi aici.
Alcătuirea în două secţiuni a cărţii, fără a-i slăbi unitatea, poate fi caracterizată drept o aventură repetitivă într-un slalom cu obstacole, prin oglinda amintirii despre efervescenţa răsfăţului căutând o maturitate conclusivă a trăirilor, care nu vrea să se instaleze şi pace. Se trăieşte în două dimensiuni temporale, una invocând-o pe cealaltă. Pentru această permanenţă tranzitorie, îmi pare emblematic: „Azi-noapte te-am visat întâia oară,/ Veneai din vis, în visul meu, visând,/ Mai mult femeie, mai puţin fecioară,/ Şi îmi fierbeai dorinţele, pe rând.// Spuneai că visul meu se potriveşte/ Cu visul tău şi mă cutreierai,/ Şi poftele mi le-mplineai, orbeşte,/ De parcă nu în vis eram, ci-n rai!// Cred c-am visat o vreme, împreună,/ Un mare vis, al unei mari iubiri,/ Cum numai inimile pot să spună,/ În zori, înlănţuite de-amintiri.// Şi-acum, dacă în visul meu eşti trează,/ Nu mă trezi, cât inima visează!” (LVII).
Împreună cu contrapunerea: „prima bucurie pe ziua de azi eşti tu şi prima bucurie/ în fiecare zi eşti tu bucurie a zilelor şi nopţilor mele sub soare/ sub stele se bucură ziua şi se bucură noaptea şi roua de pe/ trandafiri se bucură şi pământul pe care calci se bucură// când vii spre mine când zâmbeşti când râzi/ când te deschizi cum se deschide trandafirul/ sub razele de soare când te închizi în mine în inima mea/ cu tot cu stele cu cerul tot cu lumea toată cine// cine se bucură mai mult ca mine cine suferă mai mult/ în această clipă plină de bucurie din plin trăită care în curând/ va trece hei cine nu se bucură şi nu suferă cu mine/ acela nu iubeşte nu va iubi vreodată// prima bucurie pe ziua de azi eşti tu/ şi ultima” (31).
Cea de-a doua secţiune continuă efortul de rezolvare a imposibilului existenţial. Cu un proaspăt programatic, „din zece ani în zece/ te cheamă marile iubiri”, de fapt se produce recidiva în perspectiva unei noi ascensiuni prin profunzimea sinelui ce nu acceptă autosuficienţa şi oferă argumentul continuităţii incontestabile.
În paralel cu frumuseţea lirică, la Nicolae Silade mai are loc ceva, şi anume dovedirea faptului că iubirea reprezintă singurul sentiment care are nevoie de acţiune şi reacţiune pentru a nu sări din matca-i semantică. Altfel, ar trece în celelalte faze ale percepţiei, comparabile prin intensitate, dar nu atât de grave!
Daniel MARIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu