pictez puncte albastre, mii și mii
cu gândul la grandioasa lucrare
închid ochii în care se oglindește cerul
adun la un loc imensitatea punctelor
uimire și grandoare – văd cerul
ca un gigant albastru hrănit de nori
cum aș putea eu să ating cerul
înălțându-mă pe scara lui Iacob
suindu-mă pe vrejul de fasole al lui Iona
sau plecând ușor genunchii la rugăciune
sau să zbor ca pasărea precum Icar
și să strig în adâncul genunilor – am atins cerul
dincolo de cer ce ar putea fi
îngeri cu safire plutind printre nori
sufletul omului este ca cerul: când îmbeznat, când senin
dincolo de norii întunecați e cerul albastru
aceasta fiind ca o adiere de vânt pentru sufletul care strigă:
”cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne,
pe toate cu înțelepciune le-ai făcut“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu