Savu Popa:***

La câteva zile
După ce descoperi
Că suferă cu nervii,
Calomfir
Ieșise într-o după-amiază
În oraș,
După o ploaie teribilă,
Împreună cu mama lui.
Aerul se răcise,
Totul în jur
Părea îmbibat într-o grăsime anemică
Și când ajunseră
Pe o anumită stradă,
Pe mama lui
O trecu un fior de greață și se opri
Brusc,
Devenind foarte atentă
Pe unde călca.
,,Tu vezi câți melci fără cochilie
Sunt pe aici? De unde-or fi ieșit?”
,,I-a scos ploaia de prin crăpăturile
Pământului..”
,,Ai grijă pe unde calci,
Poți să-ți intre bucăți din ei
Printre crestele bocancilor,
Să-i duci în casă,
Să le împrăștii
Pe mochetă.”
Mama lui avea
Întrucâtva dreptate,
Melcii erau negri, vâscoși,
De mărimea și grosimea
Degetului mic
De la mână,
Nu părea că mișcă niciunul
Și toată strada era plină.
Calomfir îi privi cu atenție
Și îl trecu un fior.
Boala lui era întinsă
Ca asfaltul crăpat, cenușiu
Al acestei străzi,
Al acestui trotuar,
Iar bucățile vâscoase,
Cenușiu-lucioase
Din trupurile viermilor,
Despre care mama lui
Îi spusese,
Avertizându-l că le-ar putea
Lua printre creste,
Erau, de fapt, nervii lui,
Care nu dădeau semne de mișcare,
prinși printre crestele de bocanc nemțesc
ale fricii,
Împrăștiați
Pe o suprafață umedă, nesfârșită,
Mirosind stătut, a vegetație
a fum de mașină,
a orbire