Vasile Dan Marchiș: Zodie facultativă

Muzei care mi se bagă în seamă printr-un melc îi spun:
„Ce faci acum, miști melcul în ciuda mea?”
Aceasta îmi rosti:
„Îl determin să se deplaseze în funcție de cum scrii tu.”
Spun muzei astfel:
„Să-mi imite prin mers poezia?
Păi, după cum îl faci tu să se deplaseze
ar trebui să scriu doar poezii de tip haiku!”
Muza a adăugat:
„Să-l fac să se miște mai repede
precum ai vrea tu să scrii poeme în proză?
Cum ai putea scrie să nu pari prin asta de speriat?
Să nu se sperie melcul
de acest instrument de scris de categoria grea!
Tun de cuvinte...!
Cum să-l fac să pară tun de cuvinte oarbe?”
Și se ia melcul la drum parcă trăgând cu urechea
la spusele muzei cu teama că
în lipsă de spațiu îi voi scrie ca o hulă
titlul poemului direct pe cochilie.
Muza îmi dă de înțeles că melcul
s-a speriat dar l-a convins că nu vreau
decât să-i caligrafiez mișcările-i de mim.
Scriu parcă poezia mea ar fi unitatea cu care
se măsoară în intensitate nu mișcările melcului,
ci răbdarea acestuia.
Melcul se mișcă de parcă această chestiune
este unitatea cu care se măsoară metaforele.
Pe melc îl desparte de poezia mea doar o virgulă.
Nu știu dacă melcul merge prea încet
sau scriu eu prea repede...
Cum aș putea scrie poezii
mai repede de cum merge melcul?
Prin asta se va deduce
că nu implementez răbdarea în poezie.
În fond și la urma urmei
legat de poezia mea
am întrecut melcul dar nu la mișcare,
ci în răbdare...