În poiana cu narcise îmi hrănesc acum visarea,
vântul mână pe cer norii iar cu ei și al meu cânt
păsări spintecă văzduhul, parcă taie-n două zarea,
trupul meu șubred și firav își ia sevă din pământ.
Și miroase-a rai în suflet, floare pură din cerescul
unde maica mea pășește, cu mers lin pe albii nouri,
râd salcâmii plini de franjuri, din picturi cu arabescuri,
psalmi se-aud în a lor inimi, preamărind dumnezeiescul.
Am strâns câmpul plin de floare și l-am pus cu dor în glastră,
scriu frânturi din astă viață, netrăită încă-mi pare,
trupul meu ar vrea să zboare precum pasărea măiastră,
într-o liniște albastră cu odăi zidite-n soare.
Printre cioburi de lumină, verde crud lin se prelinse
într-un sad cu meri în floare, șir de cruci stau în tăcere,
timpul îmi pulsează-n tâmpla, sprijinită-n priveghere,
pe altar aduc ofrandă slove... și petale ninse.
Lăcrimez în bucuria unei primăveri eterne,
caut în pămantul reavăn oasele din trup desprinse,
închinându-mă-n tăcerea unei lumânări aprinse,
sufletul ușor ca fulgul, la picioare Ți Se-așterne.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu