din când în când îmi amintesc ceva
nici eu nu știu prea bine ce
parcă cineva îmi șoptește pe unde să calc
și ce fel de haine să port
e toamnă și lămpile ard ca gutuile
desigur nu suntem singuri
câteva umbre forfotesc pe lângă casă
plantează lalele și trandafiri
în grădinița invadată de vacarmul greierilor
duminica e o pată vorbitoare
pe un peisaj cvasinecunoscut
(cred că am mai spus cândva asta)
nu vreau să cad în ispita trufiei
și să car zăpada în casele oamenilor
ca și când le-aș duce cărți poștale ilustrate
nu e nevoie să-i păcălesc în halul ăsta
și-așa viața asta abia ne mai încape între coperțile ei
sunt mereu copilul cu temele nefăcute
pariez că a bătut cineva în poartă
s-ar putea să fie fratele mamei
venind dintr-o scurtă pribegie forțată
ca-n povestea aceea cu ferestre înghețate
și ierni ambalate-n pungi de plastic
mama mușcă dintr-un măr și mă privește în tăcere
cu o îngândurare firească
mă simt vinovat de această eroare
care ne încălzește încă viețile
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu