Medalion literar: Florin Alexandru Stana

 Copiii ploii 

e timpul, să mai fie timp.
ceva mi-a intrat în inimă
și dintr-o dată vreau să fug din mine
acolo... să mă simt al tău
fără tine aș fi la discreția minții,
dar rațiunea este mai rară decât iubirea,
vremelnicul se intersectează cu veșnicul,
suferind doar ireversibilitatea
timpului sacru pe care îl trăiești,
întâlnindu-l în clipă, în șoaptele stelelor
la urechea lunii sau în vorbele norilor,
ce fac soarele, să creadă în cântecul ierbii...
vei sfârși prin a te îndrăgosti?
vom fi copiii ploii...

Nuferi Albi 

În oglinda apei

ochi de copil nufăr-alb

privesc chipul meu

și izvorul de cleștar

îl preschimbă

sub clarul de lună,

când eu miros a văzduh

cu aripi albe de albatros

în cruce și destram lumina,

să înveșmântez glasul

fulgilor de nea a mirare...

Nuferi albi de gheață se aud

cum se deschid,

despletindu-te...

 Gânduri

Îmi inundă sufletul mareele neființei.
O cameră în care ai fost și-n care nu vei mai fi.
O cameră, care poartă amprenta atingerii tale.
Privesc prin fereastra în al cărui geam, lacrimile
cerului se izbesc monoton cu sunete metalice de cinel
și văd umbra ta, care se pierde pe stradă, în noapte.
Mă îmbrac cu lumina ta și aripile tale mă cuprind.
Sufletul îmi plânge.
Și eu plâng pentru că a murit un copac oarecare...