afară, războiul inspiră cerul umanității
și timpul adună frunze moarte;
aripile se zbat în trupurile
ce-și croiesc destine,
împușcând alte trupuri de îngeri
în ritm de cazacioc.
tristă, viață se frânge în haos.
eu, ascunsă într-o insomnie,
delirez despre iubire și despre ură,
un delir brodat pe mătasea profetică
din cel din urmă vis...
în care numele noastre de bărbat și de femeie,
ne-au fost doar banale ziduri de goliciune
ce s-au ridicat între tine și mine
ca un cântec de flaut târziu.
știi, dragule?...
cele zece clipe trăite în doi se-mpart
în fragmente de iubire,
despre ceea ce am trăit într-o altă existență...
și despre odihna neagră pe care o trăim acum,
despre ploile care vor veni
și se vor așeza precum o negură
peste ceea ce am fi vrut să fim,
dar nu am fost niciodată...
timpul mă amenință cu inversarea iminentă a polilor.
râd. rebelă, cum mă știi,
mă așez între cei patru crini cardinali,
iar vântul îmi șoptește în plete:
femeie ești încă vie,
sângele pulsează în urbea din tine
și soarele aduce o ultimă primăvară
ce se oglindește pe trotuare
ca un colț de rai pierdut...
e o tăcere înfricoșătoare
care nu prevestește nimic bun.
miroase a rece siberian!
e atât de ciudat...
lumea se comprimă
și eu refuz să povestesc cu mine însămi,
măcar vreme de o clipă,
despre dragoste, efemeride și maci...
știi de ce?
m-ar cuprinde o silă a neființei...
și-atunci, iubite, te întreb,
oare s-a terminat timpul macilor lumii?
tu, răutăcios, îmi răspunzi că da...
a sosit sfârșitul lumii noetice.
plâng și mă întreb -
de câtă dragoste ar avea nevoie
inima țării de maci
pentru a respira din nou?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu