Ottilia Ardeleanu: Îmi țin visul de sfoară și îl înalț să zboare

m-am înțepat într-o așchie
globulele au dat năvală
un izvor de culoarea cireșelor a țâșnit
aproape artezian m-am apropiat și am sorbit
până mi-am înroșit dinții
apoi am apăsat locul cu degetul arătător
și am închis ochii
chiciura de flori se auzea trosnind
cu fiecare fugă a vântului prin crengi
eram în anotimpul imprecis mă lua cu călduri
numai tâmplele albeau ca la îngheț
am așezat mâna sub jet de apă chiuveta a devenit roz
parcă mă scurgeam odată cu sângele meu
apoi m-am trezit singură într-un loc
necunoscut de un verde ștrengar
nu mă temeam de această liniște
părea să mă aflu înr-o nouă viață
totuși privindu-mi palma am tresărit
un copac creștea din locul acela
ramură cu ramură frunză cu frunză
cât să fi trecut privind cum se înalță
cu vene rădăcini
îi devenisem pământ
în curând aveam să-l văd înflorit zburătăcit de păsări
pe fiecare braț câte-o casă ridicându-se
apoi din acele case au început să iasă copii
au crescut s-au iubit și lumea îmi părea doar din copaci în floare
am privit cerul limpede
luna plină cât un orologiu cu timpul forfecat
locuiam în evul imprecis o țarină de fluturi
boarea matinală m-a sărutat și am ieșit din vis
cum iese o poezie din muza ei