Elza Hansen: Valea Plângerii

- Doamne, în rugă vin aproape de tine și mă pronunț:

Ce trebuie să fac ca să iert? Nu îmi cere la sinele meu
să renunț!
Lacrimi curg...
Și dacă...
Atunci, ține inima mea în pieptul tău
Când Valea Plângerii am să parcurg...
Ai fost supărat, atât de aproape te simt, însă de văz neajuns,
pe cealaltă parte a orizontului îndepărtat de ochi ascuns...
Tata întreabă:
- Cum să iert?
Pe patul chinului duhul mâniei dă-n oala iadului
Orgoliul lui fiert capacul de mult a sărit,
aduce toți demonii cu tancuri blindate în Răsărit...
- Alege tată, așa se iartă!
Nu sentimentul e a iubirii poartă! Alege un pas către pace!
Pentru sufletul tău, al generației tale și viitorul meu
Iar restul, într-un sfârșit va veni din inima lui Dumnezeu...
S-a săturat depărtarea, duce dorul de copiii abandonați
Tot ea s-a săturat și de sine presată de cauze pentru care
animus
umerii grei istoriei își încovoaie defensiv, agresiv, obsedat
Cară în spate vești de războaie, posedat...
Aud vocea divină cu timbrul care
Kierkegaard auzise i-uri vibrate pe portativul sufletului
cu note precise
Aminteau de-a matricei universului roți
”Trebuie, nu fiind că trebuie dar fiind că poți!”...

Valea Plângerii e trecătoare și drum și fir de nisip în clepsidra
timpului, unde odată trecut se preface scrum
De aceea doar voința urmează pașii iubirii...
Angajamentul e elementul știrii
Steag fluturat conștiinței, altarul i-a luminat
Genunchii iertării s-au plecat