Emil Iulian Sude: Poezii

 Autorul din perspectiva anomaliei

absurd atât timp cât voi fi în viaţă.
reală şi credibilă când nu voi mai fi în viaţă.
şi nu vor mai exista genuri de carne. nici bărbat nici femeie. o deopotrivă continuă. acuplare fără atingere. permanenţă de la suflet în suflet unde şi carnea va fi fost un remediu al vieţii o destăinuire să fi fost sufletul.
o realitate să nu fi fost vreodată
suntem cum eşti. paznic lângă paznic.
temporar fiinţă socială. permanent fiinţă-înfiinţată cu nefiinţa
prea lesne. unde nici aşteptarea.

Un fulg de uşoară

nouă paznicilor de noapte ne bat inimile noastre de dragoste. fiecare cu inima lui de dragoste. unul nu are ce mânca altul nu are unde locui şi toate sunt preludii. le dezvelim aşa mari cât palatele cât berbecii fripţi la grătar numai noi le auzim cum ne bat de parcă am fi vii. şi deschidem gurile
noastre de paznici şi suflăm a primăvară să o ţinem uşoară
spre dimineaţă colega nouă îşi scoate din cutiuţele ei mici o oglinjoară cu cea mai frumoasă din ţară. se dă peste bătrâneţe
cu acuarele vii ca o copilă două codiţe mici un
pogonici după arici.

Avem muşcate la masa de prânz

uşoare grele celelalte mese. ne ridicăm
de subţiori să ne vedem cu rotulele
afară. ne dăm pe lângă doamna bucătăreasă.
de la rotulă la rotulă. să ne umple şi nouă
castroanele cu ce a mai rămas din gura
altora. avem foame din destul şi întrebările retorice
nu ne mănâncă niciun răspuns nu ne surprinde slăbiciunea
doamna bucătăreasă nu ne împarte pe toţi
la fel. noi ne facem că închidem ochii
mâncăm din pungi numai zâmbete vrem. bucăţile cele mari din ceva dezosat le doseşte pe coapse că zicem noi s-a îngrăşat din râs. se uită la noi câteva buze de capră ne iau acasă şi ne pun la fereastra
spre balcon.

Da' bună s-a făcut

trei　oase şi un zâmbet parcă era.
a luat de la noi şi a pus pe ea
s-a mai întremat puţin.
a luat de la ea şi a pus pe noi
frumoasă s-a mai făcut.
că noi credeam atunci
că o mărită blugii.
noi ne târâm pe părţile
pe care am apucat să le
ascundem de frica şi tentaţiile ei
cu câte un coleg în cârcă privim
şi ce crupă şi ce uşoară
şi umerii ei sculptaţi pe calapodul nostru
de parcă noi şi în faţă am fi
şi în spate am fi şi la depărtare
este ea către noi.
de nu ar strica-o faţa ar fi şi mai frumoasă
a luat de la noi şi a pus la ea
ce nu am putut ascunde părţile ei
ale noastre de frică şi tentaţii.
şi are şi ţâţe.

Ne mirăm că e nepotrivită

într-un loc al ei ştiut
se tot mută de-a lungul şi de-a latul
că ne zice nouă nu mai are
loc de ea. noi tot o sfătuim
să mai lase de la ea să mai pună
de la noi.
ne trezim câteodată lângă noi.
cu ditamai inima. şi ne facem
că rămânem în urmă să ne legăm
la şireturi. ea se depărtează
tot creşte. înverzim prin copaci
de inima colegei noastre şi îi
zicem bună.

(din Paznicul de noapte)