un ciorchine savuros,
copt cu grijă, pe înălțimile sânilor tăi,
acolo înving disperarea
când mă înfrupt
din cea mai rămas din noi si din iubire...
acolo nu e nimic sā ne sperie,
poate doar grămada de sticle sparte
de votcă, dar nu rusească.
poate oceanul cenusiu
de chistoace aruncate alandala precum privirea-mi ce-ți adulmecă firea ta
păcătoasă.
înrudită cu prima femeie
dar credincioasă primului păcat,
cum si eu sunt credincios trupului meu devenindu-i fan.
un stan pe autostrada iluziei având în portbagaj cadavrul primului eu,
până să-l recunosc
pe străinul din oglindă,
până să eliberez realitatea din mine,
si ca un biet pui de pasăre,
până nu am spart coja oului
si până nu am înjurat oul de mama focului
nu am existat si nu am cunoscut gustul unui chiorchine, a unor cuvinte simple,
născute între două zbateri
devenind trup.
si până nu am blestemat blestemul să nu devină blestem,
si iubirea să nu-si caute iubire
si dracul să nu-si însusească rolul de drac,
nu am respirat prin plămânii naturi umane,
ci prin plasticuri artizanale,
suficient oxigen încât să nu mor,
dar nu suficient încât să trăiesc.
că asa ne este destinul, să ne minţim,
norocosi cu ciorchinele până la urmă
de unde stoarcem zeamă
ca să amețim în ghilimele
existența...
=====================================
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu