Itoafă Adrian George: Eseuri

Pe frontul condamnat la treceri

Rănite ziduri scorojite adun la geamul prăfuit de vreme. Apusul zace crud pe gleznele zdrobite, tac
contemplând tot verdele de afară. O clipă șoarecele roade din frigiderul gol, iar seara pe divanul
rupt se întinde.
Cămara de la colțul străzii, stă pregătită de plecare, se mută mai la vale. Am car cu boi, dar îmi
lipsește scara să îi cobor, să plimbe așteptarea spre alte zări.
Stau singur pe fronul condamnat la treceri de hotare, în ceata cea creștină se zbate o rugă învinsă, în
timp ce-un felinar plutind la capătul ferestrei, se împinge-n ușă, năvălindu-mi spațiul. Cât mă
crucesc, zăresc o babă hârcă ce intră-n șifonierul gol, și apoi o înghite. Aceasta stranie
metempsihoză, îmi vrea ca alinare trupul, umbrit de incertitudini, ce mi-au brăzdat țesutul. Îi suflu
adânc în felinar și strig, că n-am făcut cu ea vreun legământ. Apuc să ies și casa o astupă, în
pelerina neagră își dă suflarea. Aprind o lumânare și răsăritul mă cuprinde în absolut, sunt integrat,
desigur.

Amprenta

Călătorim cu pași grei spre gura apei, despărțiți de podul fisurat, unde o salcie crește din betonul
înălțat, pe pilonii înfipți în adânc, iar noi copleșiți ocupăm toată structura ținuți de brațe, înlemnind
nefiresc, rodind degrabă sub amenințarea prăbușirii.
Apele curg cum vin, neseparate, nici noi nu ne abandonăm. Singură este salcia înălțată spre cer, ca
o punte între temeri umane.
Un patefon vizibil, surprins, își ondulează placa de vinil, prinsă de acul ce repetă un scurt
repertoriu, ca un preludiu al atemporalități unei picturi statice, stăm levitând lângă salcia groasă.
Arhaicul peisaj adună privitori ce sculptează inimi, pentru a ne însufleții.
Și astfel suntem în animismul desprins din suburbanul conștiinței ce imaginează un prozaic tablou,
deși noi suntem concepuți din milenii de gânduri, sub urmele unei mâini rămasă pe peretele peșterii
Chauvet-Pont d'Arc, pare a spune că au fost pe aici ideile, sub amprente împietrite.
Din corul învelit de urmele pensulei cărămizii, ce ne-a zidit bucuria de a fi, s-a desprins tencuiala,
devenind vizibili.
La final constatăm că suntem cununați cu neputința de a emigra deasupra, pe treptele nemăsuratelor
înălțimi, percepând încercările zadarnice ale autorului de a ne elibera din concepții futuriste,
îmbărbătându-ne: hai că puteți!
Am fost preluați, așezați pe șevalet sub amprenta lui.
Din gâtul trompetei se clatină sunetul lângă sticla golită, suflătorul confundă notele muzicale, cum
artistul proporțiile, suflă intens părând a degaja căile respiratorii. Sticla s-a consumat cu noi la masa
interpreților. Bine că nu am fost separați de gânduri, la beție am fi ajuns pietre așternute pe pod,
crescând prin rădăcina salciei, călcați de trecători fără suflet.

Floare cu iz de necunoscut

În tot albul nins, camuflat nu am vreme de recunoaștere, ci de cunoaștere.
În penitența gândurilor ce mă frământă, o daltă modelând în trupul care se scufundă pe dimensiunea
existenței, într-un portal ce soarbe fiecare dramă, și-n rest te lepezi în uitare, acolo gândurile zboară.
Nu ești în galaxia dramei, ies repede din hău, alunec către simțuri în briză, în vârtej de ape, doar
ancorez un strigăt și te ridic pe soclu.
Aici o îngrămădeală de fulgi cu fețe umane, cuceresc satul sufletelor rămase. La ferestre prăfuite se
strâng crizanteme imune rândurilor de oameni, ce vor să le salute. Nici măcar o viețuitoare nu
privește de după geam. Se doarme-n întunericul din calendar, zilele par ademenite de întuneric,
totu-i confuz.
În casa sărăcăcioasă, a venit lumina, femeia pricepută, o floare cu iz de necunoscut. Nu am văzut o
constelație mai radioasă în tot periplul, să fie ceva sfânt!
Din pântec te poți naște, din minte doar visând, a fi închipuire, un arsenal vibrând, să nu te naști din
mine, în seara-n care-am vrut, o siameză zănă, un zân fără-nceput, o inimă de humă să ne-
nflorească-n trup, din floarea cea de soare să ne rotim dansând, cu frunzele-alipite, ai să mă scoți
din minți.
Fiecare noapte devine prizonieră în adăpostul sentimentelor, rămase ca niște gratii, din care nu se
poate evada, poți să tragi cu stigăte atingând pervazul urmelor osândite să piară.
Primăvara s-a oprit să numere pașii tăi, și-apoi să crească liberi fluturi, ca noi iubitorii de frumos să
descoperim zâmbetul tău, venind spre țărmul războiului, călcând în picioare urme de luptă, până
valurile învolburate ne va cuceri pe rasăritul apariției tale.
Din fiecare pic, pe malul așteptărilor se vor întoarce valurile ca o îmbrățișare, domolind spiritele.
Iau scoicile și le mut în ochii albaștrii ai cerului, devenind stele ale așteptărilor noastre. Citind
astrele, știm cât durează regăsirea, fără a fi retrograzi iubirii.
Ești un far ce ne poartă la malul cuvintelor nesfârșite, călătorind pe cărăușele rânduri. Uneori îmi
lipsesc transformările tale, alteori iubesc simplitatea, și-n ele îmi duc traiul. Dintr-o emoție pozitivă,
se produc explozii de gânduri, trag cortina serii și îmi imaginez cum dansezi în bătaia ușoară a
respirației. Apar pași de dans restrânși, dispărând în dorințe.