Savu Popa:***

M-am tot întrebat
ce este sau ce nu este poezia,
am ieșit afară,
am privit în jur,
am avut momente de tăcere,
ezitări,
pauze de respirație
atât de intense
încât simțeam cum gândurile
mi se umflau ca niște baloane,
în orice clipă gata
să pocnească,
și tot în mine însumi am revenit,
nicidecum mai senin
sau mai împăcat,
un boomerang de impresii și neliniști,
mi-am propus să țin în palme
fiecare obiect în parte,
să răsfoiesc cu privirea
fiecare piesaj care-mi ieșea-naintea ochilor,
nu a ținut mult această fază,
am fost tentat să ies afară cu o cutie a milei
și să mă apropii de fiecare trecător,
să colecționez respirații,
apoi, la sfârșitul zilei, să revin în camera mea,
să deschid cu atenție cutia,
să las respirațiile să planeze în jurul meu
și, după un timp, să jonglez cu ele,
să fac echilibristică pe muchia lor,
să pătrund în fiecare, întocmai
ca într-o bulă de liniște și siguranță,
care, atunci când s-ar fi spart,
m-ar fi aruncat de cealaltă parte
a lucrurilor,
devenind eu însumi o respirație,
singura,
a unui corp întunecat.

Am rămas cu întrebările,
timpul trece
călcând cu tălpile goale
pe cioburile unor eventuale răspunsuri,
Am deschis o carte de poeme,
Întâmplător, am dat de o pagină
Unde la finalul unuia
Nu exista niciun semn de punctuație,
Ci o ușă deschisă
Spre un gol plumburiu.