Ștefan Doroftei Doimăneanu: Steaua mea

Lângă Urse, Andromede, sau Luceferii de jos,
Pe strada Căii Lactee păşesc iute, curajos,
Căutând cu stăruință prin saloanele de bal,
Steaua mea, cea călăuză în destin și ideal.

-
Vreau să stăm în prag de noapte la un păhăruț de vin,
Să-mi asculte bucuria, să ciocnim cu glas divin,
Și din tainele ursirii, privind lung spre depărtări
Să-mi adune viitorul dinspre cele patru zări.
-
O găsesc îngândurată lângă luna de cristal,
Așteptând noi ursitoare să le treacă prin portal,
Ca în dansuri rituale cu magii pe nori pictând
Să pornească stropi de geniu peste muritori de rând.
-
Îmi clipește lin șăgalnic, cu sclipiri de diamant,
Tartorii iadului cosmic ne privesc dur, arogant,
Iară nove hămesite ce se-ascund prin găuri reci
Sorbind lacome, genune, stau la pândă pe poteci.
-
Steaua mea din nori surâde, pân' la lacrimi hohotind,
Se îndreaptă către mine prin abisuri șerpuind,
Îmi întinde cupa plină cu-mpliniri și cu noroc,
Iar apoi se depărtează pe cărări de jar și foc.
-
Acum umbra îndoielii mi se spulberă-n neant,
Viitorul se-ntrezare eclatant și captivant,
Pe fuioarele-mi din gânduri clipele s-au recompus,
Zburdă iar cuvântul liber, steaua mea nu a apus.-