Gherase Laurențiu Cristian: Toți venit-au să te vadă...

La mormântul țării mele,
Au venit pe rând, groparii...
Să culeagă toți stejarii,
În buchete de surcele...
Să-și prezinte-n gând omagiul,
Rupt în plânsuri pe morminte
Ce se-ntind în naufragiul,
Țării mele... fără minte...

La mormântul țării mele,

Stau lăcuste să privească,

Spre aceia ce-au să crească,

Pe țărâna dintre stele...

Au să facă-o rugăciune,

Să-i audă tot poporul,

Cum le tremură fiorul,

Înmuiat în stricăciune.

Au venit pe rând și brazii,
Spre pământu-i să se-aplece,
Devenit puțin mai rece,
Căci ne-au năpustit nomazii...
Migratori ce stau în fruntea,
Țării mele fără glasuri,
Unde și-au făcut popasuri,
După cum îi duce mintea...

Au venit și toți salcâmii,

Ori... doar umbrele rămase...

Din mărețele foioase,

Unde hodină străbunii.

Fiecare se mirară,

Cum de glia noastră zace

Și poporul nostru tace,

Bându-și lacrima amară...

Au venit și scriitorii...
Șchiopătând, fără de pagini,
Doar cu sute de imagini,
Adormite-n spuma mării...
Fără pene ori condeie,
Doar cu spuma smoalei plânse,
Din durerile lor, strânse
Și din mama noastră, zeie...

Toți venit-au... câte-o floare,

Rătăcită prin grădină,

Dar întreagă-n rădăcină,

Să o-nfigă-n lutu-i tare...

După care lacrimi grele,

Se-adunară să stropească,

Lutul smuls din dulcea boască,

A pășunii țării mele...

Printre bocetele mării,
Am venit și eu din vale,
Cu durerile-mi de șale,
Să-i îndrept șira spinării.
Las un mugure-n mormântu-i,
Învățat cu lacrimi multe,
Să se-nalțe și s-asculte,
Înviind din morți, pământu-i.

Să se-nalțe până-n ceruri

Și din el să înflorească,

Pagini, plebea să citească,

Scuturându-se de geruri.

C-au venit toți la priveghiul,

Țării mele zbuciumate,

Întrebându-se cum poate,

Să se-nalțe iar cortegiul?

Din durerile ce vrut-au,
Să-mi anime toți groparii,
Eu rămân lângă tâlharii
Ce pământ pe mine pus-au.
N-au știut ce-o să-ncolțească
Și-acum stau la rând să muște,
Din înaltele-mi să guște,
Încercând să le-otrăvească.

La mormântul țării mele,

Rând pe rând vin toți nebunii,

Tulburați de gustul lunii

Și de ramurile-mi grele.

Cum se miră toți odată,

Observând cum se ridică,

Din cenușă-o rămurică,

Să-și înalțe glia-i dată.

Adunați-vă cu mine,
Scriitori, soldați și stele,
Să aprindem țării mele,
Regăsirea sa de sine...
Căci groparii încă sapă,
Tot punând câte o cruce
... Hai să nu-i lăsăm s-apuce...
Să mai sape înc-o groapă!