Petruța Niță: tu. oameni și păsări. eu

pieptul tău este de-ajuns pentru inima mea. pentru libertatea ta, aripile mele sunt vaste. din gura mea șerpuiesc cuvinte într-o limbă uitată. peste trupul tău, frumos și gol, scriu litere cu sărutări de foc. tu îmi torni în trup otrava dorinței. apoi, mă pedepsești cu plecarea.
.
pictezi crepusculul cu absența. veșnic pe fugă, ca un val în furtună. tu ești marea în care s-au înecat toate iubirile. câteodată te întristezi ca o călătorie spre nicăieri. alteori, ești primitor ca drumul spre casă. când te preschimbi în munte ești plin de ecouri. și niciunul nu-mi poartă vocea.
.
în mine plâng toate nopțile fără aripi. iluzia fiecărei zile e în tine. în inima mea s-au zidit cuiburi. de multe ori am văzut cum din pieptul tău ieșeau păsări (păsări speriate care, apoi, se adăposteau în sufletul meu). cântăm liturghiile uitării cu genunchii și palmele. ruga nu e niciodată a păcatului deja iertat.