Cât de mult îi plăcea tatei
să-și scoată cuțitul din buzunar
curăța peștii aduși de noi
după o zi în care înfometați
îi aduceam acasă
ziua era largă
râul atât de adânc și iute
cânta atât de sălbatic în inima noastră
poate-ți amintești tată
acum când
nici dorul nu te apasă
poate îți amintești
altfel uitarea înseamnă moarte
altfel
nici copii nu am fost
și uite
că în fiecare-nserare
ajung acasă
și nimic
dar nimic nu s-a schimbat
doar fereastra este mai întunecată
pereții
doar foșnetul ierbii
doar
lumina lămpii fumuite
doar mireasma aceea
de pâine cu unsoare
și ceaiul
parcă toate sunt așezate
la locul lor
și nu
nu pot să uit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu