MIRIMAH
Recunoaşte că te gândeşti tot mai rar
La sufletul meu ca la un alb patinoar.
Altfel
ai fi văzut bucuria, un fel de
totem întors,
rătăcind prin regatele mele,
de Sus şi de Jos
pline de magii şi apoteoze,
de mirări, de şoapte,
de crini, tuberoze!
Nu-i nimic, Mirimah, nu-i nimic,
e-aceeaşi luptă oarbă cu marele Nimic.
Înfrigurări danteşti, aprinse herminii
împodobesc aleea pe care n-ai să vii.
Nu-i nimic, Mirimah,
sunt tot eu cel care duce
cu sine divina, invizibila cruce.
===========================
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu