Florin Tănăsescu: Podul din debaraua vieților noastre

===================

Pe televizorul „Opera” aveam un mileu. O bicicletă Tohan, cu cadru, avea vecinu’. Mai schimbam cu el o vorbă, peste gard. Şi gardul se făcea, pe zi ce trecea, tot mai înalt.
Dacie 1100 avea cineva mai înstărit.
Era o lume stranie, în care tot mai mulţi oameni ieşeau noaptea la plimbare, ţinând în mâini felinare. Ziua refuzau să se vadă…
Cel mai suspect lucru era că un localnic avea în pod un Pod. Ducea şi-o viaţă sănătoasă. Urca pe-o scară în Pod.
Adică urca pe-o scară în pod să vadă ce mai face Podul! Era de lemn. Îl dăduse cu lac, să nu putrezească. Apoi a început să-l vopsească.
Cineva l-a întebat odată: „Bre, nu cade tavanul pe mata din cauza Podului ăla?”. El tăcea.
Câteodată, se mai hlizea de unul singur. Unii îi spuneau: Măi, nea, ai luat-o razna? Râzi singur, ca prostul?”.
Atunci el a răspuns: „Râd de ce-mi amintesc!”.
Până-ntr-o zi, când la televizorul Sirius al cuiva –
dacă aţi uitat, noi încă vieţuim pe un pământ numit România – s-a strâns multă lume. Era un reportaj despre un continent dispărut: Atlantida. Şi despre dinozauri. Şi despre poduri… Şi constatarea că din ele s-au făcut garduri. Tot mai înalte garduri!
Ratingul reportajului l-a depăşit pe-al Finalei Champions League.
Atunci, oamenii şi-au dat seama că pe Terra, şi în mod deosebit pe planeta Pământ, şi în special, parcă, în România, cineva dărâmase toate podurile, punţile…
Adică legăturile astea care semnifică faptul că fiinţa numită om încă vibrează… Astea unde sunt?
S-a încercat refacerea lor. Degeaba!
Soluţia de compromis a fost ca fiecare om să aibă propriul Pod. Să-l care în spinare, dacă vrea să schimbe mai mult de două, trei vorbe cu cineva. Să ia Puntea cu ei, dacă vor să meargă în vizite. Unii, chiar la rude!
Pe televizorul Opera aveam un mileu. Unul dintre consăteni – sau conaţional de-al meu – avea un pod din ăla, de-adevăratelea.
I-am cerut o aşchie din el. Om generos, mi-a dat.
De-atunci, cred că am devenit şi eu cam ciudat. M-am mutat la oraş. Aşchia podului o am în debara. Ascult melodia: „Pe Podul din Avignon, se danseasă, se dansează”.
În rest, tot mai înalte garduri, tot mai puţine Poduri.
Nimic nu se pierde, totul se mimează.

(sursa: https://ziarulprahova.ro/