Mă tulbură tăcerea ăstui ceas
Și ploaia care cade ne-ncetat.
Un scrib posac de versuri, demodat.
Un suflet pe al vieții scurt popas
Mireasma caprifoiului mă poartă
Prin verile trecute fără rost.
Totu-i trecut de parcă nici n-a fost,
Iar toamna bate la a vieții poartă.
Ascult doar orologiul vechi, stingher,
Ce numără secundele bizare,
Iar soarele aruncă peste zare
Săgeți prin norii care curg pe cer.
Aștern pe foaie frământări și vise
Ce sufletul nu poate a le cuprinde.
O lacrimă de gene se desprinde
Este târziu. E toamnă pare-mi-se.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu