Vasile Ionac: Versuri

    Tumult

Florile de păpădie
Ne mai cheamă înapoi,
Dar uitarea nu învie
Unu, de-i scăzut din doi.
Singur, nu mai vrea să știe
De ce-s eu, în loc de noi.
Balta, plină de tristețe
Scaldă broaște... berze vin,
Cum veneau în tinerețe
Spre bețiile de vin,
Fete gureșe, fâșnețe,
Colo-n vale, sub arin.
Iarbă, de-o tăvălitură,
S-ar găsi-n grădina mea;
Mai am o saltea, prin șură
Iar prin șopru,-o canapea...
Zău, ne-ar găzdui cu ură
Dacă șarpele-ar putea,
Să te vindeci de arsură,
Fiindcă măr, aș mai gusta.

    ***

Ca un condamnat cu lanțul lui,
Ne iubim mereu fără-ncetare;
Eu îți stau de pază la gutui,
Tu îți pui livada de-ncercare.
Nu vom spune, doamnă, nimănui
Câte-nvârtituri s-ascund în tare
Și de ce, în noapte, nu mai sui
Să mă plimb prin cer cu cele Care.
Stau aicea și mă mir cumplit
De iubirea noastră-ntâmplătoare;
Soarele n-o ia spre răsărit
Chiar dacă apusul ne și doare.
Nu există minus infinit
Dacă crezi în viața viitoare.

    Dans

Nu dansa când nu ies pașii
(Nu i-a luat mâța sub pat);
Trebuie-nfiați ocnașii
Dacă vrem ceva sărat?
Nu sunt muzici ce să spună
Cât e o lungime-n drum;
Dansul mărilor sub spumă
Scoate vuiet fără fum.
Nu aprinzi tăcerea nopții
Cu lampant dezmoștenit;
Oare cum dansează hoții
Când livad-au nimerit?
Vestejindu-se-n mirare,
Liliecii tac tăcut;
Strigă doar cu voce tare
Îngerul necunoscut.
Mai dansează-mă odată,
Chiar de nu ai mai făcut;
Amintirile de fată
Picură a absolut.
Dansul vântului în creangă
Și a peștilor în tău,
Duce mâna la desagă
Și te bagă-n făgădău.