Ioan Barb: Transfigurare

În fiecare toamnă tata cumpăra de la moții ce își coborau din munți
căruțele cu coviltir o baniță de piatră de var
în schimbul unei măsuri de porumb
privea visător oiștea lor supusă de povară
ca gândul lui apăsat de șaua zilei de mâine
îl știa bântuind fără noimă
din deznădejde în deznădejde solitar
un cal nărăvaș ce frământa iarna sub copite
dosea în noroi ultima zăpadă
sub clica umedă
să spele stâncile cele mari puse ca temelie de la Început
tata arunca pietrele în apă și varul sfârâia
așa se încinge sufletul omului
când trage să moară medita tata
se topeste strat după strat
până când nu mai rămâne decât o părere

Dar Tu îmi amintești că sufletul nu se evaporă
albește aerul eliberat din plămâni
și se întoarce în banița Ta din care a fost luat
curățit ca varul stins
numai bun de spoit pomii
de primenit pereții în Săptămâna Luminată
când întunericul se desface
o pânză de in în vinerea mare
și toate lucrurile din casă par noi
sub ochiul Tău ascuns prin care te uiți în mine
deslușești taine pe care nu le pot pricepe
și chiar dacă le-aș ține ascunse de pleoapele morții
nu pot să îmi apăr viața de Tine
sub privirea Ta smoala se topește ca piatra de var
și aduce în ființă ulița pe care
mă conduc pașii fără să pot să îi opresc
cine e copilul acesta
strigă din colb pietrele
Doamne spune-mi ce sunt acestea
care mă urăsc și sfârâie în urma mea
suflete pe care mândria le calcă în picioare
nu auzi umbra timpului cum suspină sub tălpi
dar Tu spuneai că din pietre îți vei rdica slujitori
ca martori în Ziua Mâniei când stâncile vor striga
împotriva noastră
când vor ieși din albul vieții și vor lumina
calea celor pierduți
îți amintești vremea când așteptam să devin o piatră de ofir
să strălucesc în ziua aceea măreață
pe care doar Tu o cunoști
când se vor striga numele
și eu am vrut să văd gloria
aburind pe fruntea Ta

dar ai prefăcut destinul meu
în piatră de var nestins adusă sub coviltir
din Golgota
și ai stins-o în sângele Tău
s-a topit strat după strat până când spiritul meu
a devenit o pastă albă
aerul tremura strălucind
în prezenta Ta aveam fața lui Moise
coborând de pe munte
mi-ai acoperit cu blândețe ochii cu o năframă
să nu mă înspăimânt când mă treci dincolo
pe dealul veșniciei