Marian Florentin Ursu: Aruncare în gol

Eu nu mai întind mâinile când mă rog
fiindcă Dumnezeu ne-a iertat
de la început,
punând iubire şi mult soare
în lutul fierbinte
iar ție ți-a inoculat
tot cerul în ochi
și unduiri de ape în coapse
și-n cuvint

Nici spre tine nu întind mâinile
când te rog să rămâi
fiindcă eu te-am plăsmuit
într-o vară
din parfum de mesteacăn şi ploi
iar în zori vineţii
ţi-am arătat tristeţea
primei iubiri,

Şi în timp eu măsuram timpul
în rotiri de planete,
tu numărai
vibraţiile trupurilor noastre
inconcludente
iar când umbra copacilor se zdrobea
de amurgul care ne înconjura pe deplin,
tu ai decis că de fapt
suntem frunze impare
purtate de anotimpuri
spre tragicul destin

De aceea eu mâinile nu le mai întind
nimănui când mă rog,
doar le apropii puțin
de strigătul meu sinucigaş,
înainte de a mă arunca
în sufletul tău gol